Zile, întâmplări… parcă tot mai mult în zodia răului, a intoleranței, a indiferenței, a lipsei de empatie, de bun simț…, de respect.
Vorb-aceea: Să fii OM e… lucru mare!
Ieși cu treburi în oraș. Nu de… „florile mărului”. La prma trecere pentru pietoni, semaforizată, te pregătești să pășești pe „zebră”, corect, pe „VERDE”. Auzi la 2 centimetri de tine frâna bruscă a unui bolid FĂRĂ NUMERE DE ÎNMATRICULARE, care abia se stăpânește să nu te facă una cu asfaltul, în vreme ce domnul de la volan te înjură cum știe dumnealui mai bine. Scapi cu viață, îți faci cruce și te duci unde ai treabă. Intri, printre altele, la un notariat, spre exemplu. O chestie mică, înghesuită într-un spațiu dintr-un bloc, cu un soi de antecameră în care abia pot respira maxim 5-6 persoane, fără nicio aerisire, cu două băncuțe pe care abia poți sta… Tot acolo, dai de angajați care aproape se răstesc la tine, îți trântesc în față un formular pe care să îl completezi, nu înainte de a te amenința (cu ton răspicat) că dumnealor NU MAI ȘTIU pe UNDE E ARHIVA, că nu cred dânșii că se poate rezolva, că oricum durează, că de ce vii cu așa solicitare… etc, etc, etc. Dar „soarele răsare-n calea ta” și, culmea, când te aștepți mai puțin, în spațiul acela sufocant, apare notarul adevărat, amabil, cu solicitarea ta rezolvată exemplar… în vreme ce angajatul cu pricina rostește ceva printre dinți și-și privește insistent șeful… La ieșire, te împiedici de câteva lespezi de gresie desprinse și lăsate așa, aiurea, lângă ușă…
Ajungi la hipermarket. Cumperi oarece, ca mai apoi să stai la o coadă de vreo 20-30 de persoane la SINGURA casă deschisă dintre cele vreo 5-6… Casiera, nervoasă, încruntată, te apostrofează cum îi vine la gură, că nu ai în portfel un leu sau 50 de bani, ca mai apoi să-ți dea restul… corect (dacă ți-l dă). Îți trântește bonul în coș și… înțelegi că… trebuie să ieși cât mai repede, că oricum a reușit să-ți strice ziua. Mergi o fugă să-ți cumperi ochelari. Implică, asta, și un consult gratuit. Doamna care îți face controlul se răstește: „Să știți că nu vedeți cu ochiul drept. Ce, nu știați? Și o să aveți nevoie de mai multe perechi de ochelari! Ce vreți, la vârsta Dumneavoastră… (parol, la… 50 de ani)?! Stați acolo pe scaun și nu mișcați!”
Ajungi, în sfârșit, în stația de autobuz, bagi corect banii la automatul pentru bilete de călătorie. Zornăie ceva înăuntru, biletul NU MAI APARE și… nici banii nu-i mai vezi! O iei tacticos și… indignat pe jos… plin de gropi, denivelări, plin de… mizerie de la ciori… un grup de tineri în straie de piele aproape că te dau grămadă, zgomotoși, vorbind într-un „grai” imposibil de citat…
PRECIZARE: Ceea ce ați citit nu sunt faze dintr-o comedie proastă. Sunt aspcte reale. La Ploiești. Sigur, nu sunt emblema a ceva absolut generalizat! Sunt adesea întâmplări și locuri unde oamenii, indiferent de funcțiile pe care le ocupă, se comportă cu adevărat omenește, respectuos, dovedind EDUCAȚIE, BUN SIMȚ. Dar bine ar fi să fie PESTE TOT AȘA…
