Merită luat în seamă: La cea de-a XX-a reuniune a Consiliului Uniunii Internaționale a Arhitecților de la Barcelona (din 1997) s-a decis ca Ziua Mondială a Arhitecturii să se celebreze la aceeași dată cu ziua dedicată habitatului, în prima zi de luni a lunii octombrie.
Organizația Națiunilor Unite recomandă integrarea dimensiunii culturale în mod sistematic în definiții ale dezvoltării durabile și ale creșterii bunăstării, prin politici și programe de dezvoltare naționale și regionale. Diversitatea culturală implică soluții diferite de dezvoltare. O înțelegere a culturii, ca o deschidere spre evoluție și o abordare bazată pe drepturi și respectul pentru diversitate, va permite oamenilor să trăiască așa cum aleg ei, sporind astfel oportunitățile și capacitățile umane, promovând în același timp înțelegerea reciprocă și schimburile între popoare.
Ne bucură și ne onorează că, la loc de cinste în colajele postate azi de Arhitectură, Restaurare și Urbanism în România, se află opera arhitectului legendary Toma Socolescu, Catedrala Sf Ioan Botezatorul din Ploiești!
„De-a lungul multisecularei sale istorii, poporul român a creat o arhitectură originală, ale cărei calităţi artistice îi conferă dreptul de a fi aşezată în rândul realizărilor culturale de valoare universală.
Oglindind o adâncă înţelegere în rezolvarea problemelor ce i-au fost puse – funcţiuni corespunzătoare cerinţelor vieţii, folosire a resurselor de materiale locale, inventivitate constructivă, simţ ascuţit în stabilirea proporţiilor şi dozarea ornamentaţiei, măiestrie în exprimarea prin imagini a concepţiilor şi năzuinţelor societăţii – arhitectura românească şi-a păstrat de-a lungul întregii sale dezvoltări un caracter de continuitate. Aceasta nu înseamnă însă că ea nu a progresat de la o epocă la alta, că nu a înregistrat schimbări, înnoiri şi adaptări la noi cerinţe sau că nu a suferit înrâuriri venite din afară. Dar, însuşindu-şi, în condiţiile realităţilor locale, unele metode noi, unele formule structurale şi decorative împrumutate din arta altor popoare cu care a venit în contact, arhitectura românească a preluat şi a prelucrat în mod creator numai ceea ce, răspunzând nevoilor şi gustului unei epoci, se potrivea şi se putea integra în formele specifice ale artei naţionale.
Desigur, creaţiile arhitecturale, ca şi întreaga cultură a unui popor, se realizează în decursul veacurilor într-un cadru general dat, care îşi are limitele lui geografice, etnice şi de timp. Toate aceste creaţii poartă pecetea atât a mediului geografic cât şi a condiţiilor vieţii materiale şi a vicisitudinilor istoriei poporului căruia aparţin.
Aşezat în partea de răsărit a Europei, pământul României are o înfăţişare foarte variată şi armonioasă. În mijloc, ca o cetate, se ridică podişul nu prea înalt – 500 m – al Transilvaniei, înconjurat de coroana uriaşă a munţilor Carpaţi, care, pe alocuri, în Banat, Moldova şi Muntenia este străpunsă de pasuri uşor de trecut. Lanţului acesta de piscuri, din care unele, ca Moldoveanul, ating înălţimi impresionante – 2550 m -, îi urmează o cunună de dealuri „rodnică şi bine apărată podgorie, loc de retragere la nevoie, centru de radiere în vremuri bune.” (Nicolae Iorga).
