Singurul supravietuitor roman care s-a nascut si a trait ani buni in lagarele rusesti- un pensionar din Ploiesti. A mancat fara voie carne de om si a suportat chinuri inimaginabile

𝐕𝐢𝐚𝐭̧𝐚 𝐛𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢𝐥𝐦𝐮𝐥!

𝐀𝐦𝐢𝐧𝐭𝐢𝐫𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐞…𝐢̂𝐧 𝐆𝐮𝐥𝐚𝐠!𝐏𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐮𝐭𝐫𝐞𝐦𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐨𝐫𝐧𝐞𝐥 𝐇𝐚𝐫𝐭𝐢𝐚, 𝐝𝐢𝐧 𝐏𝐥𝐨𝐢𝐞𝐬̧𝐭𝐢, 𝐧𝐚̆𝐬𝐜𝐮𝐭 𝐢̂𝐧 𝐥𝐚𝐠𝐚̆𝐫𝐮𝐥 𝐫𝐮𝐬𝐞𝐬𝐜 .

ULUITOR, CUMPLIT… Să luăm aminte și să facem să nu se mai întâmple niciodată  asemenea grozăvii…

„O poveste de viaţă unică, o pagină de istorie cutremurătoare, imaginea dezumanizării şi un semnal de alarmă că aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple vreodată, m-au determinat să-l includ în lista celor 103 prahoveni emblematici pe Cornel Hartia.

Astăzi este considerat a fi singurul supravieţuitor român care s-a născut şi a trăit ani buni în lagărele ruseşti.

Cu dorinţă de vorbă, de a-şi vărsa amarul unor vremuri care nouă nu ne sunt perceptibile nici sub formă de coşmar, care l-au urmărit toată viaţa, cu un munte de întrebări fără răspuns şi cu o viaţă în care cu greu şi-a găsit un loc, nea Cornel a început să ne povestească despre el, pierzându-şi ideile pe alocuri. În ianuarie va împlini 70 de ani, iar primii zece dintre ei i-a petrecut captiv, în gerurile siberiene, fiind „frate“ cu moartea care, zilnic, mai tria din colegii de detenţie. A fost unul dintre „sacii de bătaie“ ai militarilor ruşi, care nu ţineau cont că sunt copii, că sunt nevinovaţi. Prima bucată de carne pe care a mâncat-o a fost cea de om…. Foamea, frigul, imaginea bătăilor, a violurilor au făcut parte din ceea ce era pentru Cornel Hartia „acasă“. Avea să revină în ţară după anii ’70 şi s-o ia de la capăt, să se adapteze unei vieţi şi într-o societate în care teama l-a urmărit în permanenţă.

𝑽𝒊𝒂𝒕̧𝒂 𝒅𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 „𝒈𝒓𝒂𝒕𝒊𝒊𝒍𝒆“ 𝒎𝒐𝒓𝒕̧𝒊𝒊

Dar să revenim la începuturi. Cornel Hartia face parte dintr-o familie de prizonieri. Bunicul său, ploieştean la origini a fost închis timp de doi ani pentru „agitaţie anticomunistă“. Mama sa, Stela, născută la Ploieşti, plecată în Basarabia în 1940 unde era profesoară, a fost arestată tot pentru revoltă anticomunistă. S-a numărat printre persoanele deportate de ruşi în lagărele de muncă din Irkutk, Peciora si Caraganda. În total a îndurat 16 ani de detenţie… Pe nedrept, cum aveau să recunoască ruşii într-un document pe care l-au trimis după ce aceasta deja se stinsese.

În Gulag, Stela avea să aibă soarta tuturor femeilor de aici. Bătute, muncite până la epuizare, înfometate, violate… În urma abuzurilor sexuale a dat naştere la patru copii. Cornel a fost cel mai mic, născut în ianuarie 1952, şi singurul dintre ei care a supravieţuit. N-are amintiri cu fraţii, doar nişte fotografii de când erau mici, păstrate de bunicul lui.

Primii ani şi i-a petrecut la Peciora, unde singura întâlnire cu mama lui era cea în care venea să-l alăpteze. A fost transferat la Caraganda. Din puţinele amintiri din lagăr cu mama lui se numără şi cea în care femeia îi aducea porţia ei de zahăr, 100g pe lună, pe care o căpăta pentru că muncea la cafea ferată transsiberiană. Îşi aminteşte că şi pe asta i-o dădea printre sârma ghimpată. După ce degetele mamei au fost afectate de ger şi a fost mutată la bucătărie, reuşea să-i mai aducă nişte coji de cartofi. De ataşamentul matern, de dor, de dorinţa de a fi apărat n-a ştiut… De unde să le deprindă? Când totul era sec în jurul lui. A fost „îmbrăţisat“ doar de suferinţă.

„𝑬𝒓𝒂 𝒄𝒂𝒓𝒏𝒆 𝒄𝒓𝒖𝒅𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒐𝒎…“

Când îşi aduce aminte de acele vremuri, încearcă să râdă… „dar, de fapt, îmi vine să plâng“ şi o dă în lacrimi. Ani întregi nu şi-a explicat de ce în fiecare dimineaţă erau mai puţini decât la culcare. „𝐷𝑜𝑟𝑚𝑒𝑎𝑚 𝑙𝑎 𝑔𝑟𝑎̆𝑚𝑎𝑑𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑛𝑖𝑠̧𝑡𝑒 𝑠𝑐𝑎̂𝑛𝑑𝑢𝑟𝑖, 𝑑𝑒-𝑎 𝑙𝑎𝑡𝑢𝑙, 𝑐𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆𝑝𝑒𝑚 𝑐𝑎̂𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡̧𝑖. 𝐷𝑖𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̧𝑎 𝑒𝑟𝑎𝑚 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑢𝑡̧𝑖𝑛𝑖, 𝑐𝑢 5-10 𝑠𝑎𝑢 𝑐𝑎̂𝑡 𝑜𝑟 𝑓𝑖 𝑓𝑜𝑠𝑡. 𝑈𝑛𝑖𝑖 𝑑𝑖𝑠𝑝𝑎̆𝑟𝑒𝑎𝑢, 𝑎𝑙𝑡̧𝑖𝑖 𝑚𝑢𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑑𝑒 𝑓𝑜𝑎𝑚𝑒, 𝑑𝑒 𝑓𝑟𝑖𝑔“, ne-a mărturisit nea Cornel. De la morţi luau hainele, adevărată „mană cerească“ pentru a supravieţui temperaturilor de acolo.

Imaginea dimineţilor din lagăr este alta care l-a urmărit toată viaţă.

„𝑇𝑟𝑒𝑐𝑒𝑎𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 ℎ𝑜𝑙 𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑠𝑎𝑙𝑎 𝑑𝑒 𝑚𝑒𝑠𝑒. 𝐼̂𝑛 𝑐𝑎𝑝𝑎̆𝑡 𝑒𝑟𝑎 𝑢𝑛 𝑝𝑎𝑧𝑛𝑖𝑐 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒𝑎𝑚 𝑝𝑜𝑟𝑡̧𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑏𝑎̆𝑡𝑎𝑖𝑒, 𝑐𝑢 𝑐𝑒 𝑎𝑝𝑢𝑐𝑎: 𝑓𝑢𝑛𝑖𝑒, 𝑐𝑢 𝑐𝑎𝑛𝑎, 𝑐𝑢 𝑙𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑎… 𝐿𝑎 𝑚𝑎𝑠𝑎 𝑛-𝑎𝑣𝑒𝑎𝑚 𝑣𝑜𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑟𝑖𝑑𝑖𝑐𝑎̆𝑚 𝑐𝑎𝑝𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑛 𝑓𝑎𝑟𝑓𝑢𝑟𝑖𝑒, 𝑖𝑎𝑟 𝑐𝑎 𝑚𝑎̂𝑛𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒𝑎𝑚 𝑝𝑎̂𝑖𝑛𝑒 𝑛𝑒𝑎𝑔𝑟𝑎̆ 𝑠̧𝑖 𝑎𝑚𝑎𝑟𝑎̆, 𝑛𝑎𝑖𝑏𝑎 𝑠̧𝑡𝑖𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑒-𝑜 𝑓𝑎̆𝑐𝑒𝑎𝑢, 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑒 𝑙𝑖𝑝𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑔𝑖𝑛𝑔𝑖𝑖“, ne-a povestit interlocutorul nostru.

Uneori, unii dintre copii reuşeau să iasă din ţarcul în care erau ţinuţi şi fugeau să vadă ce e dincolo de „lumea“ lor şi să caute de mâncare. Ştiau că la întoarcere vor plăti cu sânge pentru fapta lor, dar şi dacă nu făceau nimic tot îşi primeau porţia de lovituri.

Dintr-una dintre escapade are o altfel de amintire. Au alergat cât au alergat, iar unul dintre copiii mai mari l-au chemat şi i-a întins o bucată de carne. „𝐴𝑚 𝑚𝑎̂𝑛𝑐𝑎𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑣𝑎̆𝑑 𝑐𝑢𝑚 𝑒. 𝑁𝑢 𝑠̧𝑡𝑖𝑎𝑚 𝑒𝑢 𝑐𝑒-𝑖 𝑎𝑖𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑛𝑒. 𝐸𝑟𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑛𝑒 𝑐𝑟𝑢𝑑𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑜𝑚… 𝑀𝑖-𝑎 𝑠𝑝𝑢𝑠, 𝑚𝑖-𝑎 𝑎𝑟𝑎̆𝑡𝑎𝑡 𝑐𝑎𝑝𝑢𝑙 𝑐𝑎𝑑𝑎𝑣𝑟𝑢𝑙𝑢𝑖. 𝐷𝑎, 𝑎𝑚 𝑚𝑎̂𝑛𝑐𝑎𝑡 𝑠̧𝑖 𝑎𝑠̧𝑎 𝑐𝑒𝑣𝑎“, este una dintre mărturiile şocante ale lui Cornel Hartia.

A văzut de multe ori cum brutele care-i păzeau abuzau sexual copii sau femei. Nu putea interveni niciunul pentru că deveneau, la rândul lor, victime sigure…

𝑫𝒓𝒖𝒎𝒖𝒍 𝒔𝒑𝒓𝒆 𝒍𝒊𝒃𝒆𝒓𝒕𝒂𝒕𝒆

După anii ororii din Gulag, în anii ‘60 a venit şi momentul eliberării. Era slăbit de nu se putea ţine pe picioare, iar loviturile repetate primite în dreptul capului aveau să-l ducă pe Cornel Hartia într-un spital de nebuni, fiindu-i recomandat să urmeze şcoala auxiliară pentru copii „înapoiaţi mintal”. De la 13 ani a început să meargă la o şcoală normală. Ca elev a început să-l descopere şi pe Dumnezeu…, întrebându-se, adesea, „unde o fi fost pân’ atunci?!“

Eliberarea n-a însemnat însă şi revederea imediată cu mama sa. A mai trecut ceva vreme. Deşi au cerut repatrierea, în 1968, când erau la un pas de a trece graniţa, invazia Cehoslovaciei avea să-i mai ţină captivi în ţara care le pricinuise atâta suferinţă. În 1970, printr-o serie de demersuri birocratice, făcute de sora mamei lui nea Cornel, ajutată şi de un basarabean care îl luase sub tutela sa, Cornel Hartia a reuşit să păşească pe pământ românesc, să ajungă la Ploieşti, în familia reîntregită.

Avea 18 ani, dar s-a văzut nevoit s-o ia cu învăţătura de la 0. Doi ani i-au trebuit să înveţe limba română, iar după ce şi-a luat cetăţenia, statul român l-a înrolat. După stagiul militar, şi-a continuat studiile la seral, dar a şi lucrat în tot felul de munci necalificate. Lipsa actelor, a arhivelor i-au pus o serie de piedici.

S-a şi căsătorit, mariaj care s-a stins repede, dar din care a avut o fată care, acum, are 29 de ani şi care la rându-i este mămica unei fetiţe de doi ani. Nu intră în detalii despre viaţa personală.

Pensionar, nea Cornel şi-a găsit diverse activităţi. A studiat plantele, a şi scris o carte despre rolul lor benefic, informaţii pe care le-a îmbinat cu note autobiografice. Merge mult pe bicicletă şi aşteaptă să vină vremuri mai bune, cu „o viaţă mai curată“”.

 Impresionanta „poveste” a fost postată, într-o inițiativă ce reunește „103 prahoveni emblematici” pe pagina Consiliului Județean Prahova.