Plugusorul- de la rit la urare, „cantecul” legaturii indestructibile dintre taran si rostul sau nepieritor

Aho, aho, copii și frați

Stați puțin și nu-mânați,

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântul mi-ascuttați:

S-a sculat mai an

Bădica Trăian

Și-a încălecat

Pe-un cal învățat,

Cu numele de Graur,

Cu șeaua de aur,

Cu frâu de mătasă,

Cât vița de groasă.

Și în scări s-a ridicat,

Ca s-aleagă-un loc curat

De arat și semănat.

Și curând s-a apucat

Câmpul neted de arat,

În lungiș

Și-n curmeziș

S-a apucat într-o joi,

C-un plug cu doisprezece boi…

Aho, aho, ascultați acum la noi,

Că venim cu Plugul mare

Să vă facem o urare

Inima să vi-o deschideți,

Tradiția să o țineți,

Să purtați veșmânt curat,

 Din vatră de sat

Din colind, din… cel tezaur

Țesut în tradiții cu un fir de aur

Urarea cu plugul sau cu buhaiul, Plugușorul cum i se spune în popor, este un străvechi obicei agrar prin excelență, care se practică şi azi, cu multă vigoare. În ajunul Anului Nou, în multe locuri, chiar în ziua de Anul Nou, ceata de urători formată din doi până la douăzeci de flăcăi sau bărbați însurați de curând, pleacă din casă în casa să ureze cu Plugușorul sau să “hăiască” cum se spune în Moldova. Cu Plugușorul urează astăzi și copiii.

Colinda Pluguşorului este în datina ţărilor agricole o urare pentru rodirea câmpului. Specialiştii în folclor consideră că, de fapt, Pluguşorul nostru este “carmen avele al romanilor”, colindul cu rugăciunea de ocrotire a semănăturilor din câmp, a muncilor agrare, în genere. Este una dintre datinile cele mai vechi şi mai frumoase tradiţii, ce s-a păstrat  până  azi la poporul român. În pocnet amarnic de harapnic sau bici, în sunet de talancă sau clopoţei, ca şi în muget de buhai, colindătorii îşi deapănă urarea îndemnându-şi amicii cu refrenul: ”Ia mânaţi măi,/ Hăi,hăi ”.

Vorbind despre aratul pământului cu 12 boi, despre semănatul grâului, seceratul si măcinatul lui, ca şi despre frumoasa morăriţă, pluguşorul, care cuprinde în sine atâta poezie, este datina româneasca care zugrăveşte în culori atât de vii deprinderea principala a poporului nostru. Este, poate, „Mioriţa” colindului românesc.

Urarea nu se rezumă numai la expunerea în cântec sau versuri a celor dorite, ca in colinde, ci se înfăptuieşte şi prin prezentarea dramatică a muncilor agricole. Avem deci de-a face cu o manifestare folclorică complexă, menită să aducă belşug în agricultură. Pentru desfăşurarea dramatică a urării se foloseşte plugul sau buhaiul. Plugul era altădată un plug adevărat, împodobit cu gust cu crengi de brad şi cu panglici, mai nou cu hârtie colorata, tras de 4 sau 2 boi, de asemenea împodobiţi cu panglici sau batiste lucrate in stil popular.

În anii din urma se răspândeşte tot mai mult plugul in miniatura purtat pe brate de cel ce urează şi un plug simbolic, format dintr-un bat cu doua craci care reprezintă coarnele plugului. Copiii urează numai cu plugurile în miniatură.

Buhaiul, şi ”buga”, era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capra sau de oaie, bine întinsa si legata cu un cerc sau strinsa cu o fringhie. Prin mijlocul acestei piei trece o şuviţă de par de cal fixata in interior cu un nod sau cu bat trecut printr-un laş. Gura vasului este deschisa. Unul din flacai tinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate in bors, in apa cu sacâz sau numai in apa, tragea suvita de par, producind un zgomot surd, intarit de cutia de rezonanta a vasului.

Demn de ştiut, cuvântul „buhai” a ajuns la noi, probabil, prin imtermediul limbilor slave: rus. bugai, pol. buhai. Folcloriştii sunt de părere că obiectul menit sa imite mugetul taurului, simbol al fertilităţii, a fost cândva răspândit în întreaga Europa. La cehi este cunoscut si azi sub numele de bukal sau bukaci, denumirea fiind în legătură cu zgomotul pe care il face. La unguri se numeşte burgato, tot o denumire onomatopeica. La germani se numeşte Rummeltop sau Brummtorf, tot dupa zgomotul pe care il face. Torf înseamnă oala de pământ, de lut, aici vasul fiind de ceramică. Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseană si, acolo unde mai există, şi-a pierdut sensul tradiţional; este practicat mai mult ca un joc pentru copii.

Pe lângă plug si buhai, ceata purta bice sau harapnice din care se pocneste, clopote de vite şi tălăngi. Ea era însoţită de instrumentişti populari care cântau din fluiere, cimpoi, vioara sau cobze.

Trebuie știut că în general, locurile unde plugul și buhaiul apăreau împreună în acelasi obicei sunt mai rare. Acolo unde plugul era înlocuit cu un băț simbolic, în tot timpul recitării, bățul (înnobilat cu puteri magice) era jucat în ritmul versurilor; clopoțeii care-l împodobeau acompaniau ritmic recitarea. În regiunile unde recuzita era și mai amplă, cu un plug adevarăt, se trage și astăzi uneori, iar în trecut se trăgea MUSAI, o brazdă adevărată în curtea sau la poarta gospodarului colindat. Tragerea brazdei dovedește, fara putință de tăgadă, că Plugușorul este un stravechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă și trecut print-un rit de fertilitate, ajungând devenind o urare complexă, pentru recolte bogate, pentru anul agricol ce vine, dar și pentru știința gospodarului de a face din pământul său… tezaur. Urarea este un lung poem în versuri recitate care descrie cu mult umor, dar și cuo cuvenită ridicare de plan, fabulos, toate muncile agricole, până la coptul colacului, a cărui formă ilustrează perfecțiunea dar și ciclul muncilor agricole.

Așadar, Plugușorul nu trebuie să piară. Nu trebuie „scrântit, fandosit „modernizat” în stil kitsch. E cântec și rit din sufletul și truda țăranului, e simbol al satului, al ROSTULUI…

Foto: Facebook, ziare.com