Patrimoniul industrial prahovean. Merită cunoscut! Iar inițiativa OAR Prahova de a prezenta online valorile trecutului merită apreciată!
Rafinăria „Steaua Română” – Câmpina
Vorbim, așa cum ne dau de înțeles reprezentanții Ordinului Arhitecților Prahova despre Moștenirea perioadei 1904-1918 – a capitalului german (epoca de faimă internațională).
1 În urma crizei economice de la 1899-1901, Societatea „Steaua Română” a trecut prin momente mai dificile, iar salvarea a fost preluarea acționariatului majoritar în anul 1903 de către „Deutsche Bank” din Berlin, care intrase în concurență cu interesele americane în domeniul petrolului românesc. Astfel, prestigioasa bancă germană a sporit capitalul societății și a investit în extinderea și modernizarea rafinăriei, în anii 1904-1905. Suprafața acesteia s-a mărit de cinci ori (1), capacitatea de prelucrare crescând exponențial și rafinăria de la Câmpina devenind astfel cea mai mare din Europa și chiar cea mai modernă din lume (cel puțin în ceea ce privește activitatea de cercetare tehnico-științifică – specialiștii americani afirmând public acest lucru cu ocazia marelui Congres Internațional de Petrol din 1907). Locul de frunte avea să fie păstrat cel puțin până la Primul Război Mondial. Din acea epocă s-au păstrat în rafinărie mai multe construcții și instalații emblematice – practic valori de nivel mondial, cel puțin din punct de vedere memorial.
2 Construcția-simbol a perioadei este Casa cazanelor – 1904 (2), care producea aburul necesar acționării pompelor și motoarelor din întreaga rafinărie. Era nucleul noii rafinării moderne, fiind o construcție masivă, ridicată în stilul „Fin de Siècle” specific arhitecturii industriale, cu cărămidă aparentă. Coșul ei de cărămidă, înalt de 70m, a dominat silueta orașului un secol întreg, fiind demolat complet în anul 2005. După primul război clădirea avea să fie supraînălțată și să găzduiască în capătul nordic și uzina electrică a rafinăriei. Afectată la bombardamentele din al doilea război, a fost refăcută și a ajuns până la noi ca cea mai spectaculoasă construcție a rafinăriei.
3 Fabrica de parafină – 1906 (3) este o clădire emblematică, ce a avut un rol primordial în întreaga istorie a rafinăriei, ce a prelucrat mereu în mod tradițional țiței parafinos (fiind în ultimele decenii chiar unicul producător național de parafină). Clădirea principală a fabricii are azi două corpuri unite, ce au păstrat fiecare părți originare ample, chiar dacă au trecut prin modificări în toate epocile: la nord se aflau inițial cristalizatoarele și presele de parafină (dintre acestea unele mai există și azi, fiind printre cele mai valoroase utilaje ale rafinăriei), iar corpul sudic avea destinația de casă de mașini (păstrând și el utilaje rare precum compresoarele de amoniac).
4 Grădina de rezervoare (4) este o mare platformă distinctă, aflată peste calea ferată, unde rafinăria și-a dezvoltat începând cu anul 1904 un parc generos cu rezervoare de mari capacități, necesare pentru stocare. Dintr-un total de 26 rezervoare existente în prezent, majoritatea datează dinaintea naționalizării, iar cel puțin patru dintre acestea chiar din acea perioadă de început, de faimă internațională a rafinăriei. Înconjurate de diguri și ziduri de protecție și conectate prin canale de conducte istorice, ele au un mare potențial de conversie funcțională. „Grădina” nu este însă singurul parc de rezervoare din epoca 1904-1918, un alt exemplu notabil fiind parcul secției Parafină.
5 Rafinația parafinei – 1905 (5) este o clădire lângă calea ferată, unde avea loc prelucrarea finală a acestui produs specific Câmpinei. Aceasta și-a păstrat mai bine aspectul de epocă (stil „Fin de Siècle”), fiind prelungită în anii ’40 cu două depozite pentru parafină realizate în stil modernist. Și la rafinație se păstrează utilaje istorice – presele pentru formă finală.
6 Atelierul de reparațiuni (6) din str.Hașdeu datează și el din anii marii extinderi a rafinăriei, fiind un element esențial pentru funcționarea acesteia. El avea să se dezvolte treptat într-un conglomerat de hale în care aveau loc activitățile curente de întreținere și reparații din domeniul metalurgic, inclusiv cele de turnătorie. Având inițial arhitectura elegantă specifică obiectivelor industriale de la cumpăna secolelor 19-20, cu timpul a fost simplificat, mai ales ca urmare a reparațiilor necesare după marile bombardamente.
7 Locuința personalului (7) din Calea Doftanei, ridicată inițial la 1911, reprezintă ultimul martor din rafinărie cu elemente arhitecturale de tip „Fachwerk”, la modă în epoca antebelică. A găzduit de-a lungul timpului și infirmeria fabricii. Aripa ei centrală și estică fiind reconstruită în anii ’40 pentru alte funcțiuni (remiză de pompieri), astăzi are un aspect hibrid care nu-i știrbește însă autenticitatea și pitorescul, ci o face chiar reprezentativă pentru evoluția întregii rafinării – cu atât mai mult cu cât este și un reper cunoscut al orașului, fiind cap de perspectivă al unei străzi din vecinătate.
