***Când „tu” e predicat la „timpul prezent” și „pian” este adverb „la modul neutru”…
*„Am la o clasă o elevă care niciodată nu scrie la ore. E „absentă”, dezinteresată. Are un rucsac… mai mult sac, de firmă, îl pune ostetativ pe bancă, își sprijină de el oglinda și fardurile și se machiază toată ora. Dacă îi spun apăsat (fără să țip, că na, n-ai voie să „stresezi” copiluʼ) să scrie cescriu la tablaă și să fei atentă, țipă că am cevacu ea, că o umilesc, că ea aredreptul să facă ce vrea, că nu mai suntem înainte de 1989. Dacă încerc să o scot la tablă să facem ÎMPREUNĂ un exercițiu, o aplicație, spune că n-o interesează, că nu vrea, că nu pot s-o oblig. Dacă i-am dat odată un DOI, a venit mama ei la școală cu un scandal monstru, că punem presiune pe elevi, că îi considerăm sclavi și alte aberații și amenințări. Și tu, profesor, tu, școală, NU ai isntrumentele legale să iei măsuri. Și din situații ca aceasta, „mototolit” și „umilit” pe nedrept e profesorul. Iar eleva/elevul îți râde în nas și râde și șușotește când te vede în pauză sau pe stradă și te arată cu degetul sau îți dă replica. „Știu eu ce să fac să am bani mai mulți catine (N.R. pentru că unii elevi ajung din OBRĂZNICIE peste orice limită să ne tutuiască luând în derâdere viața, profesorul, educația, totul). Știu, e trist. Dar lucruile se adună și trebuie cunoscute. Și în comunitate și la Primărie și de către părinți și între colegii profesori și… până la Minister. Nu ne putem preface că nu sunt astfel de cazuri. Și, din păcate multe! Nu ne putem preface că nu le vedem sau că așa ceva nu afectează școala sau că o notă foarte mică îndreaptă lucrurile. Nicidecum. Multora nici nu le pasă de note. Vin la școală ca să se vadă cu „gașca”, nu ca să învețe, nu ca să se orienteze spre o viitoare profesie. Vin „la mișto”- cum zici, să aibă unde să bea o cafea sau să-și arate hainele. Mulți prea mulți sunt scăpați de sub control. Mulți! Nu, nu generalizez, dar, din an în an, tot mai muțin elevi știu cu adevărat de ce vin la școală, de ce au manuale și anumite materii, de ce fac practică, ba chiar sunt intersați de cultură, merg la bibliotecă, încropesc scenete de teatru cu diferite ocazii, decorează școala cu obiecte hand made făcute de ei, vin cu proiecte, cu inițiative, pun întrebări… Cazuri rare. Tot mai rare!!!”
*„Vreți să vă spun că avem clase de elevi unde non-stop se ascultă manele sau tot felul de stiluri de zgomot, că aceea nu e muzică, tare de tot sau în căști dar tot la maximum, iar dacă te duci și îl rogi să spună telefonul pe catedră, țipă că îl agresezi, că telefonul e proprietatea lui și numai el decide ce să facă cu el! Iar dacă se îngroașă gluma, ori urlă în continuu ori spune că o să-l scape mama, că îi scoate certificat CES (N.R. Certificat pentru CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE). Încerecăm să luăm legăura cu părinții, să facem nu doarședințe ci și discuții separate cu anumiți părinți când se întâmplă ceva mai grav… Nuuuu, n-ai cu cine. Nu îi interesează. Nu vin, nu se implică sau pur și simplu își dau replica: „E adolescent și are drepturi! E democrație! Vedeți-vă de treaba dvs, că sunteți profesor/diriginte, nu părinte ca să spuneți cesă facă copilul!”
*„Aș zice că școala- și mă refer și la gimnaziu și la liceu, ba chiar, pe ici, pe colo, și la învățământul primar- scăpă de sub control. Sunt dur. Sunt multe nelalocul lor. Sunt multe probleme, sunt multe chestiuni grave și foarte grave și părinții trebuie să înțeleagă că dincolo de sincopele din sistem, dincolo de aspectele de organizare, de legislație, de tot soiul de schimbări, parcursul copilului, al adolescentului ține de cei 7 ani de acasă. Vorbesc academic?!?!? Până la grădiniță sau școală, copilul creșet în familie acolo se pune temelia. La 3, 4, 5 ani… acolo înveți să saluți, să respecți reguli, să știi ce e acela bun simț, să nu arunci lucruri pe jos, să faci curățenie, să saluți un adult, un bunic, un vecin. Acolo trebuie să fii învățat să fii cum se cade, să-ți faci prieteni, să te comporți, să fii empatic. Asta pe de o parte. Și tot de la înțelegere, de la educația bunului simț pornește și educația și respectul față de școală. Ajung elevi în clasa a V-a, a VIII-a, a IX-a… cu tupeu maxim, cu o rea voință ișită din tipare, cu un scris greu de descifrat, cu un vocabular minim, sărac, cu automatisme, cu dorința excesivă de a sta numai pe rețelele de socializare, cu înclinație pentru culori închise, stridente, cu incapacitatea de a formula măcar o cerere sau răspunsuri „cu subbiect și predicat” la cerințele unui test, cu lacune grave în privința cunoștințelor de bază, lipsiți de interes, violenți, incapabili să urmărească o aplicație la tablă sau să știe aria cercului în clasa a IX-a, de exemplu. Sincer, NU e bine. Și toți trebuie să vedem asta. Acum. Până nu e prea târziu Avem și olimpici, avem și elevi cu bun simț, avem elevi din familii modeste care luptă să-și depășească condițița, avem elevi minunați dar, dincolo de ei…”.
*Să vorbesc despre generațiile de acum de-a VII-a, a VIII-a?! Știți că acum vreo doi ani, seara, la ieșirea de la ore, un elev, căruia îi pusesem 5 la un test (nu scrisese mai nimic), m-a urmărit și mi-a pus piedică pe scări când am ieșit din școală?! Știți că am ajuns direct la urgențe pentru că m-am lovit la cap? I-a chemat directoarea părinții la școală și dumnealor au spus că nu avem de ce să-i scădem nota la purtare că „a fost o glumă nevinovată”. Dacă mă loveam mai rău și râmâneam lată acolo, pe scări?!? S-au modificat generațiile, li s-a urcat unora violența la cap, cred că doar cu răzbunare, cu violență, cu limbaj neadecvat sunt „superiori” și își rezolvă problemele…”
*„Copii buni,… copii răi, needucați, lăsați de capul lor pentru că părinții, familiile spun simplu: „lasă-l, a crescut să-nvețe să se descurce! Lasă-l să fie cool, să fie în grup, să știe ce e viața!”. Sigur, școala are un rol major, dar până la școală e… familia. Știm, nici sistemul de învățământ nu e perfect, tot vin schimbări, legi, dar…. Știm, nici profesorii nu sunt perfecți dar nu merită bătaie de joc, aroganță, sfidare… Sunt multe de spus și comunitatea, societea trebuie să audă”.
*„ E tot mai greu în învățământ. Din foarte multe puncte de vedere. Dar noi suntem aici pentru copii, pentru adolescenți. Suntem aici pentru că știm ce rol are școala și pentru că ne gândim la ce va fi mâine. Suntem aici, luptăm, ne încrâncenăm și sperăm”.
Voci. Dincolo de voci, profesori, oameni din conducerea unor școli, licee, oameni care sunt la catedră pentru că asta și-au dorit, pentru că vor să pună umărul, mintea, sufletul pentru viitorul generațiilor de azi și de mâine. Și asta nu e o „teoremă” goală de conținut. Am stat de vorbă în ultima vreme cu multe cadre didactice. De diferite vârste. De la oraș, de „la țară”… Am văzut îndârjire, convingere, dedicare, am văzut zâmbete amare dar și dorința de a pune puntul pe „i”, am văzut și lacrimi și dioptrii și dosarele cu teste între care arar câte-un 7 sau 8… Am văzut și elevi trântind ușa școlii de perete sau pivind sfidător către ușa cancelariei… și am hotărât să publicăm câteva declarații, mărturisiri sub anonimat. Dar care MERITĂ CITITE. Dacă vrem să coștientizăm că școala NU AȘTEAPTĂ, că TREBUIE FĂCUT CEVA nu doar undeva „pe la vârf”, ci în comunitate.
*Fotografii cu caracter ilustrativ.
