Ani de liceu, cu emoții la Română…
Versul ăsta, așa, cântat, respirat, trăit cu sufletul la gură… abia se ivise de vreo doi ani cu tot cu celebrul film, pe ecranele din România. De und esă știu că avea să-mi pecetluiască viața, cariera. Nu aveam nimic comun practic cu cinematrografia, deși visasem cândva, la o carieră… pe scenă. Cu mzuica, însă aveam multe în comun. Și, totuși, cum avea să devină refrenul acesta parte din tot ceea ce fac, din tot ceea ce avea să urmeze?!?!
În primăvara lui 1988, ne pregăteam cu zor, cu „motoarele turate” pentru absolvirea clasei a XII-a. Într-un timp gri, pe alocuri… sinistru, încă mai îndrăzneam, noi, adolescenții, să visăm, să privim dincolo de ceeea ce ne oferea acel prezent.
Hotărâsem, deja să dau admitere la Filologie. Mă vedeam, într-o zi, la catedră, ducând mai departe, cumva, profesia aceea minunată insuflată de Bunica mea și, mai apoi, de doamnele profesoare din gimnaziu și din Liceu- Dna Filofteia Marinică, soția distinsului profesor Gheorghe Marinică respectiv dna Silvia Calciu Mârza.
Învățam și așteptam cu nerăbdare… bacalaureatul și apoi admiterea, care atunci era un examen în toată regula, cu probă eliminatorie la Gramatică Română, și probe scrise distincte la Literatură Rămână, Gramatica Limbrii Română ș Limba și Literatura Engleză.
Până una alta, însă, aveam să mai trec „un hop”. Urma să particip la etapa Județeană a Sesiunii de Comunicări Științifice la Limba și Literatura Română, ca și în ceilalți ani de liceu. Era ultima dată când puteam suține o teză amplă la această cometiție pe care o iubeam, pur și simplu, și, prin tradiție, această fază a concursului se ținea la… -pe atunci- Liceul „Mihai Viteazul”.
Dar,… „norocul meu”: de data asta avea să se nimerească ziua marii competiții… Fix a într-o duminică dimineață, în duminica după sîmbăta în care clasa noasră, împreună cu celelalte 3 ale liceului und eînvțam să sărbătorească… Banchetul. La un hotel din Cheia. Zis și făcut! Aveau să înceapă peripețiile, pe o ploaie și-un frig de ziceai că a intrat noiembrie cu forța în primăvară.
Nicio problemă! Tot înainte! Mi-am pus într-o geantă de voiaj mai încăpătoare ținuta de banchet, pe drum… ca în excursie la munte, tot acolo, într-un separeu, uniforma obligatorie (cu matricolă cu tot, că altfel nu se putea), într-o gentuță rechizitele și lucrarea (scrisă la mașină, cum impunea regulamentul) pe care trebuia să o suțin oral etc. Plus… un mic ceas de masă deșteptător. Pentru că… făcusem convenție cu tata să vină după mine la Cheia duminică în zori (pe la ora 6 dimineața), să mă ia cu mașina ca să pot ajunge la ora 8 fix la „Mihai Viteazul”. Bun! Asta după ce… banchetul ținuse, cu îngăduința gazdelor, până târziu,în noapte, până pe la 2.00 (după 12, însă ni s-a pus „STOP” la muzică, ca nu cumva să se audă și să dea de bănuit….)
Banchetul, în sine a fost frumos (cât s-a putut). Cu ochii… „tovarășei diriginte” (un soi de „ISOSCEL” „la pătrat” în sensul exigenței) tot timpul pe fiecare mișcare, pe fiecare vorbă, glumă sau volan de rochie. Am gustat câte un pic din toate, cu gândul doar să pot ațipi măcar o oră- două și să mă pot trezi la timp. De băut… Brifcor, Cico și apă minerală. Nu se punea problema de vreun strop de șampanie sau vin.
Buuun! Banchet, dansat, țopăit, fotografiat, ațipit… trezit la 6 fără un sfert. M-am îmbrăcat în… UNIFORMĂ, și… mi-am luat bagajul (colegii mei aveau în prgram să plece abia după prânz, către… Poiana Brașov). A venit tata cu mașina și cu un mic sufertaș cu omletă și pâine prăită… să mănânc pe drum.
La 8 fără 5 eram la „Mihai Viteazul”. Cu servieta cu lucrarea și penarul. Iar lucrarea… Hm… Avea să-mi deschidă drumul! Dar cine bănuia pe atunci!? Lucrarea pe care mi-o alesesem avea o temă generoasă, dar cu un grad ridicat de dificultate (nu pentru mine, sîc!): „Lucian Blaga, poet și filosof”.
Am strălucit, recunosc. Am luat 9,95. Dar pentru puținul ăla în minus nu am mers mai departe, la faza națională. Însă lucrarea simțeam că o am „în sânge” (deși NU am tocit niciodată și nici nu am suportat stilul ăsta!).
În fine… am încercat de două ori să dau admitere la București. Nu am reușit. Era cu câteva sutimi mici sub linie. Dar asta m-a ambiționat. Și cum în vara lui ʼ89 am avut binecuvântarea de a cunoaște Timișoara în toată splendoarea sa (locul în care mi s-a părut de atunci că pot trăi și respira liber și frumos), m-am hotărât ca, orice-ar fi… anul următor (în 1990) să dau admiterea la peste 600 m distanță de casă, la Timișoara. Erau 25 de locuri, iar la București erau vreo 50. Toți mi-au spus să mă mai gândesc, să văd, că risc…. Nu am vrut să aud. Am dat admitere la Timișoara. Fusese Revoluția, se schimbaseră multe și a fost atunci primul an când nu au mai fost subiecte unice pe țară la admitere. Fiecare facultate și-a constituit propriile subiecte. Iar când am văzut acolo, pe tablă scris mare, la Examenul de Literatură Română „Lucian Blaga, poet și filosof”, am început să râd și am strigat: Gata, am reușit”. Așa a fost. Am intrat pe locul 6 și asta mi-a schimbat viața, cu prima stundenție în „raiul” universitar al Timișoarei.
Amintiri. Am ales nu întâmplător acum, în ceas de mai, să vă împărtășesc amintirea acelei Sesiuni de Comunicări Științifie care mi-a înrâurit viața. O competiție riguroasă, în care străluceau cei mai buni dintre cei buni, cu profesori care au scris istorie în învățământul prahovean (precum cei din comisia de jurizare- Dra prof Hristea și Dl Prof Comăniciu) de la CNMV, cu elevi tot unul și unul, cu teze pe teme de hermeneutică, semiotică sau paralele lingvistice, cu speranță și dorința de autodeopășire (chiar dacă serile aveai parte de ore de întuneric după… orar și, uneori, sâmbăta sau chiar și duminica eram chemați obligatoriu la ședințe UTC)…