Hotar intre Prahova si Dambovita, Crucea de pe Caraiman este cea mai inalta cruce din lume amplasata pe un varf montan

Din mulțimea monumentelor care s-au ridicat în România pentru comemorarea ostașilor români din Primul Război Mondial, monumentul de pe Caraiman este singurul despre care nu există informații detaliate în presa acelor timpuri. Nu s-a putut proba până în anul 2018, nici măcar presupusa zi a sfințirii Crucii Eroilor, 14 septembrie 1928. Nu există nici imagini și nici știri de presă în acest sens. Regina Maria nu a consemnat nimic în însemnările ei despre monumentul de pe Caraiman. Ea a făcut doar mențiuni despre participarea la dezvelirea altor monumente, așa cum a fost și Ultima grenadă de la Bușteni din data de 9 septembrie 1928.

***Ca urmare a demersurilor pe care Alexandru Dan Bartoc le-a făcut în anul 2013, acest monument a fost desemnat de către Guiness World Records ca fiind cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan.

Metaforă a închinării, semn al respectului și față de sacrificiul eroilor, hotar între pământesc și divinitate, legământ al neamului cu datul moștenit prin jertfa ostașilor, Crucea de pe Caraiman e mult mai mult decât un monument sua… hotar între două județe. E un simbol, o punte între vremuri, oameni, fapte și trăiri. Și… în niciun caz NU e… „obiect” numai bun de… escaladă pentru turiștii care au chef să simtă adrenalina la maxim…

Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman a fost realizată în perioada 1924 – 1928. În puținele informații documentare rămase despre acest monument, se afirmă faptul că structura metalică ar fi fost construită din elementele metalice provenite din demontarea podurilor distruse în Primul Război Mondial.

Istoricii susțin că, din cercetările întreprinse, a reieșit cu claritate că traversele structurii metalice nu provin din elemente metalice contorsionate. În urma unei analize aprofundate a relației dintre constructorul monumentului, Direcția de Poduri a C.F.R., și SocietateaAnonimăUzinele de Fier și Domeniile Reșița (U.D.R.) s-a constatat că în primul deceniu de după terminarea marii conflagrații mondiale, a existat un interes important în reciclarea materialelor feroase rezultate ca urmare a distrugerilor de război. Cum Uzinele Reșița erau singurele în măsură să asigure procesarea fierului vechi, procesare care a avut la bază convenții încheiate cu Direcția de Poduri C.F.R, rezultă că structura metalică a monumentului a fost realizată din fier reciclat, fapt care a redus în mod considerabil cheltuielile de edificare.

De asemenea, un aspect demn de luat în seamă este acela că autorul proiectului a fost arhitectul Ludovic Dolinschi, personalitate artistică cvasinecunoscută. Ei bine, merită știut că Ludovic Dolinschi a fost coleg de studii la Akademie der Blidenden Kunste Din Munchen cu Ștefan Luchian și cu Oscar Obedeanu. Faptul că a proiectat monumentul de pe Caraiman reiese din Decretul Regal din data de 1 aprilie 1919 prin care s-a desemnat promovarea a numeroși angajați ai C.F.R.-ului pe trepte superioare de salarizare. Ludovic Dolinschi a fost promovat ca arhitect clasa a II-a, pensionat în anul 1929.

Coordonarea și administrarea activității a fost făcută de șeful Direcției de Poduri, inginerul Victor Emanuel Bruckner, inginerii Teofil Revici și Alfred Pilder, cei care au făcut proiectul de rezistență, inginerii Nicolae Ciocârlan și Rudolf Kutatsch, inspectorul Iconomu, dirigintele de șantier Nicu Stănescu și V. Bumbulescu. Echipa care a construit efectiv monumentul, a fost compusă din muncitorii ceferiști de la Direcția de Poduri, de la secțiile mecanice de reparații și întreținere L1 și L5 ce făceau parte din Regiunea I – secția VII cu reședința la Sinaia. Acestea făceau parte din departamentul Lc, centralizarea stațiilor, bascule poduri, și tehnica telegrafului, care și ele compuneau serviciul L, lucrări și întreținere din C.F.R. La toți aceștia li s-au alăturat echipe de voluntari aduși de Societatea „Cultul Eroilor” și mulți alții care au venit din localitățile învecinate.

Tradiția orală spune că la o așa mare mobilizare de forțe a participat și Armata Română cu unitățile Vânătorilor de Munte ale Garnizoanei din Sinaia. Acestea făceau parte din Divizia 1 Vânători de Munte, care avea în componență Brigada 1 Vânători de Munte, Brigada 1 Artilerie de Munte, Grupul 2 și Batalionul 1 Vânători de Munte.

Emoționant ce scria înseși Regina Maria…

„… îndeobște ele stau la marginea drumului, uneori în singurătate impunătoare; uneori în grupe; uneori sunt din piatră ciudat săpată; uneori sunt de lemn, crud zugrăvite de figuri de sfinți arhaici. Fără îndoială aceste pioase monumente au fost înălțate ca să însemne locurile unde s-a petrecut ceva: poate moartea vreunui erou sau numai omorul unui singuratec călător care nu era menit să ajungă la capătul drumului său. De cele mai multe ori stau lângă puțuri, purtând numele acelora cari, gândindu-se la drumeții setoși, au ridicat aceste mijloace de adăpat în locuri depărtate. Ciudate la făptură, ele atrag ochiul de departe; țăranul își descoperă fruntea înaintea lor, șoptind o rugăciune pentru morți. La răscruci, am dat uneori peste dânsele strânse câte zece supt un coperiș; când se află în așa de mare număr, sunt cioplite din lemn. Formele și mărimea lor sunt felurite: unele sunt grozav de zdravene, acoperite original cu șindilă; adesea desenul lor e încurcat, și mai multe cruci, ieșind una din alta, fac o alcătuire curioasă, zugrăvită peste tot cu colorile cele mai tari, pe carele soarele și ploaia răpede le îndulcesc spre o plăcută armonie. Ocrotite de tovarășele lor mai mari, multe cruciulițe se grămădesc alături: cruci rotunde și cruci pătrate, cruci care sunt supțirele și drepte, cruci care par a se pleca smerit spre pământ… Pe drumuri singuratece aceste dovezi rustice de credință au un farmec ciudat. Te miri ce dorinți s-au ridicat când ele au fost puse acolo de mâni evlavioase și de inimi care credeau… Dar, mai presus de toate, crucile de piatră săpată mă ispitesc. Le-am descoperit în tot felul de locuri: unele sunt de o rară frumuseță, acoperite cu inscripții care șerpuiesc în minunate desenuri. Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margeni de drumuri prăfoase, la capătul pădurilor întunecate, pe singuratece cline de munte. Le-am aflat pe ape pierdute lângă Mare, unde porumbeii valurilor se rotiau în jurul lor, desmierdându-le ușor cu vârful aripilor. Multe leghi de cale am călărit ca să am alt punct de vedere asupra acestor simbole misterioase, pentru că ele-mi umplu sufletul totdeauna cu o puternică dorință de liniște; ele sunt așa de solemn impresionante, așa de tăcute, așa de liniștite…. Una mai ales mi-a fost scumpă inimii. Stătea singură singurică într-o singurătate demnă, pe un câmp gol, privind amenințător la un smoc de scai cari-și suciau tulpinele spinoase în umbra brațelor ei. Nu-i știam povestea, nici de ce păzia la un loc așa de singuratec; pare că fusese acolo de la însuși faptul vremii.. Obosită de zădarnica veghere, se apleca ușor într-o parte, și în amurg umbra-i sămăna straniu cu umbra unui om…”
Regina Maria a României- „Țara Mea”, Editura „Neamul Românesc” (Iași, 1917, pag. 29-31)