Hai afară la zăpadăăăăăăă…! Dar… cinʼ s-audă?! Ninge usor, ninge ca într-un basm spus, șoptit… „desuet” la gura sobei sau a jocurilor video, ninge frumos, real, virtuos, ninge așa cum trebuie, cum e firesc într-un miez de ianuarie la Ploiești. Și-n tot Sudul, pe Bulevard, la amiază, abia dacă am întâlnit… vreo patru copilași de până în 5-6 anișori,cu părinții sau bunicii, cu sania sau pe toboggan, în parc. Atât. Restul… o liniște aș zice fioroasă, nefirească, pe-un alb rece deloc năprasnic, deloc visolit! Domol, ca-ntr-o rapsodie, ca-ntr-un vers de Alecsandri (aoleu, cine-o mai fi fost și ăla?!). peisaj frumos, duminică, mult mai viu și mai aproape de suflet decât imaginile cu AI, și, totuși… dureros de tăcut- FĂRĂ copii care să înțeleagă, care să se bucure, ca să-și îmbujoreze obrajii și să se bată cu zăpadă ori măcar să-și plimbe frățiorii mai mici sau animăluțele de companie prin imaculatul alb pitoresc, recunoaștem.
„Păcat”?! să zicem doar atât și… „gata”, concluzionăm, tracem linie?!? NU. Nu spunem simplu „păcat”. Spunem că, mulți, prea mulți nu mai știu să-și educe copiii, din comoditate, din grijă de propia nepăsare și lâncezeală, de lene, chiar, își lasă copiii „pe mâna” gadget-urilor, pe mâna statuui degeaba, în casă (măcar de-ar citi dar nici asta nu fac! Și se simte!!!).
Da, așa e:: nu e deloc normal când natura, iată ne oferă daruri, când mersul pe jos, jocul în aer liber, socializarea, dar nu pe rețele sociale au un car de beneficia, copiii să stea „ascunși” în casă (ori… cel mult la fast-food), într-o singurătate autoimpusă, la „adăpostul” rețelelor sociale, a jocurilpr cu fantome și bătăi, departe de prieteni, de realitate de peisaj, de viața trăită frumos,cu oameni de zăpadă, bulgări și pași zglobii.
