Luni, 7 septembrie, am participat în calitate de jurnalist la vizita Ministrului Educației la deschiderea noului an școlar la Colegiul Național „I.L. Cargiale”. Din instinct… , am intrat în curte disciplinat, pe la intrareamică, a elevilor, prin gardul zidit cepe vremea mea (acum vreo… 40 de ani), atrăsese liceului, pe atunci, supranumele „Bastilia” (bine, să nu mai vorbim de discplina „de fier”).
Am intrat în curte și m-am amestecat printre elevi și părinți preț e minute în șir așteptam parcă și eu, cu emoție… clopoțelul. Abia pe urmă mi-am amintit că vine Domnʼ Ministru și că ar trebui să intru în holul de onoare, unde era așteptat… și, totuși, nu prea mă lăsa inima să las curtea aceea uriașă ca să intru… Oriunde priveai simțeai sărbătoare, bucurie, nerăbdare, cumva într-un alt registru decât dincolo de gard. Am văzut puști de-o șchioapă și adolescenți radiind, simțind școala, bucuria, discutând despre planuri pentru olimpiade, pentru excursii, sau chiar povestindu-și cărțile citite (rarrisim așa cvea, nu?!?). I-am auzit vorbind despre atitudine, despre necesiatea depășirii „convenției” potrivit căreia „școala trebuie pentru că trebuie, așa, ca într-o teoremă declamată la tablă”, despre relația profesor-elev și profesor-părinte, despre „clasicul” care trebuie să rămână în școală „armonizat” cu vremurile pe care le trăim… Am văzut și-am simțit tinerețe, vibrație, mondenitate și, totuși… acea nuanță clară a decenței, a bunului simț, a respectului față de școală, față de profesor… atât de reconfortant, de… plin de-o regăsire de care aveam nevoie. Și ștți ce? Dacă n-ar fi venit domnul ministru… aș fi cerut permisiunea să mai zăbovesc vreo oră-două acolo, la umbră, pe-o bancă sau să mă plimb pe holurile pline de elevi, de portrete ale personalitățiilor care și-au clădit AICI viitorul și… pentru mine, pline de amintiri cu duiumul.
Am regăsit în orice colțișor atmosfera aceea boemă, un soi parte de „La Belle Epoue” care a rămas vie de la Caragiale, Fory Etterle, Nichita sau Nicolae Simache până azi și care a îngenunchiat chiar și perioada UTC-ului și-a anilor de dinainte de 1989, păstrând peste timp solemnitatea, eleganța, cumva… poezia acestui spațiu unic, cuceritor, unde fiecare perete parcă iese la tablă să spună povestea Colegiului care a dat țării și lumii „Necuvintele”, „O scrisoare pierdută”; „Oul dogmatic”… și o impresionantă pleiadă de academicieni, artiști, dascăli și… nu numai.
Așadar, printre toate momentele vizitei oficiale, printre discuțiile cu doamnele profesoare dar și cu…. acea „cascadă” de olimpici și elevi cu rezultate excepționale, mi-am luat timp să privesc, să-mi aduc aminte și să pun la inimă locul ăsta fermecat: Colegiul Național „I.L.Cragiale” Ploiești. Din instinct am intrat pe poarta mica și… tot pe acolo am ieșit, promițându-mi să revin. Să mă bucur. Și… cu siguranță să scriu despre performanțele elevilor de-acum și despre „părinții lor spirituali”, dascălii…
