Se-nghesuie în mediul online, pe Facebook, pe grupurile de whatsapp, ceremoniile de absolvire a unor grădinițe unde copilașii poartă robă și tocă precum absolvenții universităților, stau crispați și bine flancați de către părinți, bunici sau frați mai mari, oribți de flash-urile aparatelor foto sau ale telefoanelor gata să-i surprindă în toată splendoarea unei maturități artificiale, forțate, mult peste etapa reală a vieții lor de prunci care abia cunosc literele și află ce urechi lungi are iepurașul…
E trist. Dincolo de fețișoarele încadrate în costumația asta pe care oricum nu o înțeleg și care îi va „ajuta” să nu mai înțeleagă nici diferența între etapele FIREȘTI ale vieții, nici însemnătatea unor praguri sau a unei solemnități, nici ierarhia valorilor, nici esența unui moment ce teoretic să-ți pună în lumină modul în care a acumulat cunoștințe și, la rândul tău… le-ai valorificat, sunt doar copilași nevinovați. Care au dreptul să sară coarda, să mai joace leapșa sau telefonul fără fir, să-și mai rupă șosetele sau pantalonii sărind un gard, să mai mănânce pe ascuns vișine și cireșe, să mai întrebe, încă, „cum se numește copilul Râsului?” sau „câte raze are Soarele”…
Și scriu toate astea pentru că se impune să ne aducem aminte în primul rând noi, „oamenii mari”, societatea… ce înseamnă să fii copil și unde e hotarul celei mai frumoase vârste. Pentru că ei, copiii, trebuie să rămână copii „după dat”, nu după mofturile părinților sau ale „trend”-urilor care de multe ori dăunează și… „împăunează” numai, promovând asiduu formele fără fond.
