Lasați-mă să spun așa: e aici un soi de…„catedrală”, un loc unde muzica, artele plastice, teatrul, baletul… cântă. Cu toate, într-un cor simțit în fiece fibră a sălilor înalte, generoase, unde spațiul și timpul cresc arta în inimile copiilor și tinerilor, unde fiecare ușă de lemn masiv deschide porți către Frumos iar glasul profesorilor întinde aripi către mâine…
Holurile luni, poartă în covoarele plușate pașii generațiilor către ARTĂ iar în loc de clopoțel (nici nu-i simți „lipsa”) se-aud piane, orgi, viori, hore, sârbe ba… chiar și doine, iar undeva, diafan, plutește ritmul poantelor de la clasele de balet…
E glasul acelui ceva dumnezeiesc ce se naște în prunci prin harul dascălilor, e ceva… dincolo de cuvânt, de orar, de recreație…
Bucuria, mândria, onoarea… de a avea la Ploiești o Școală Populară de Arte cu tradiție. Într-un lăcaș pe care pare că ARTA înseși l-a ales.
