Sute de mii de autovehicule tranzitează lunar DN1 în judetul Prahova fără ca șoferii să bănuiască lunga istorie a acestui drum de o importanță esențială pentru România.
Nestor Urechia a iubit și s-a atașat de județul Prahova, unde a petrecut o bună parte a vieții sale. Mai mult, i-a cunoscut foarte bine munții și văile! Nestor Urechia s-a născut la București, tatăl său fiind V.A. Urechia, un cunoscut istoric, scriitor, dar și om politic antebelic, de origine moldoveană, care a ocupat de-a lungul timpului multe demnități publice, fiind membru al Parlamentului Regatului Român timp de 34 de ani neîntrerupt, membru fondator al Academiei Române etc. În 1898 ministrul Lucrărilor Publice de la acea dată, Ion I.C. Brătianu, aflat la începutul fulminantei sale cariere publice și politice, decidea înființarea unui serviciu special care să se ocupe doar de șoseaua națională Câmpina-Predeal, numindu-l în această funcție pe inginerul-șef Nestor Urechia care avea studii serioase în Franța și era și profesor la Școala de Poduri și Șosele. Urechia publica în anul 1913, la cinsprezece ani de la numirea în funcție, lucrarea „Drumul Brașovului“, una extrem de amănunțită (peste 300 de pagini) despre ceea ce cunoaștem azi drept DN1 și segmentul său cel mai dificil și atunci, dar și azi, Câmpina-Predeal. Nestor Urechia a locuit în oraşul Buşteni pe strada ce îi poartă astăzi numele, într-o cochetă vilă amplasată în apropierea intrării pe Valea Cerbului.
Drumul care duce/a spre Brașov a contribuit de o manieră importantă la dezvoltarea Prahovei, având în vedere că ruta comercială debușa în câmpie, la Ploiești, înainte de a ajunge la București. Acest drum a cunoscut mai multe etape, care l-au adus în prim-planul comunicațiilor terestre din Muntenia, făcând legătura cu Transilvania și reușind treptat să devină principala cale de trecere, punând în umbră Valea Teleajenului sau pasul Rucăr-Bran. Inițial, în Evul Mediu, cea mai mare parte a înfloritorului comerț al sașilor din Brașov cu Muntenia se realiza prin pasul Rucăr-Bran. Cele două părți erau complementare- unii erau meșteșugari pricepuți, ceilalți agricultori înzestrați. Inițial, legătura între cătunul Posada și Predeal nu se făcea decât pe o potecă pe care se circula pe jos sau călare, individual. Dar chiar și pe această potecă erau negustori care se aventurau și-și transportau marfa pe aici (denumiți prahoveni, dar fără a avea neapărat legătură cu județul, ci pentru că își transportau marfa pe Valea superioară a râului Prahova). Marfa era descărcată de pe cai la Câmpina, unde se afla și vama Țării Românești, și încărcată în care.
Un eveniment important pentru deschiderea drumului l-a constituit ctitorirea mănăstirii Sinaia, sfințită la 15 august 1695, unde au ajuns șă trăiscă și 80 de călugări. Mănăstirea era punct de popas și înnoptare (drumul fiind atât de dificil, nu putea fi străbătut într-o singură zi). Din 1700 poteca a început treptat să fie lărgită, fiind transformată în drum de căruțe. Acest episod a durat un secol și jumătate. Austriecii au folosit acest drum, contribuind la lărgirea lui (cu salahori) din motive militare în timpul războiului ruso-austro-turc din 1736-1739, fiind o cale rapidă de a ajunge la București. În jurul anului 1800 pe lângă drum, el din ce în ce mai circulat, încep să apară cârciumi sau ospătării (cunoscute în epocă după numele proprietarilor, Enache, Drăguș, Mihai etc.) Însă în timpul ierinilor se putea trece pe acest drum cu mare greutate din motive evidente. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea pe drumul către Brașov se instalase și un serviciu de poștă.
Vizita domnitorului Gheorghe Bibescu (domn între 1843-‘48) la mănăstirea Sinaia, în 1845, a impulsionat lucrurile. Bibescu a fost îngrozit de starea proastă a drumului Câmpina-Predeal (în desăvârșită neîngrijire și neorânduială) și a dat vina pe cârmuirea (proto-prefectura) județului Prahova și pe serviciul de poștă. A luat măsuri punitive, destituindu-l pe proto-prefectul județului Prahova (Ion Kretzulescu). Directorul Postei a fost trimis direct în arestul Poliției (Agiei) Capitalei, pentru opt zile. Din Sinaia, Bibescu s-a deplasat la graniță, la Predeal, analizând traseul pe care trebuia să-l aibă noua șosea Această etapă a durat până în 1866.
Așa cum aflăm de la Codruț Constantinescu, consilier în cadrul Instituției Prefectului Județului Prahova, inițial, în 1846 s-au făcut studii de teren, iar în anul următor s-a început consolidarea în anumite puncte. În perioada 1856-‘58 s-au alocat de către autoritățile muntene (înainte de 1859) însemnata sumă de 325.656 lei pentru modernizarea drumului de la Câmpina la Predeal. În 1860 dificila porțiune între Breaza și Predeal a fost, în sfârșit amenajată (șoseluită- acesta nu însemna o asfaltare cum o cunoaștem noi azi, ci mai degrabă tasare-pietruire suficientă pentru traficul restrâns din epocă). Mai rămâneau de amenajat segmentul Ploiești-Câmpina-Breaza de Jos. În 1861 s-a semnat un contract privind realizarea șoselei Ploiești-Bănești-Slobozia-Câmpina- Câmpinița- Podul Vadului (34 km.) care ne permite să ne dăm acum seama cam care era traseul șoselei (nu exista tronsonul de ocoloire a orașelor Câmpina și Breaza).
Trebuie menționat că, în 1865, drumul a fost complet finalizat chiar dacă în 1864 puternice inundații au afectat județul Prahova.
În timpul domniei lui Carol I, era cea mai modernă șosea din România, Famila Regală folosind-o în mod regulat, având în vedere ca tronsonul de cale ferată București-Brașov (în Imperiul Austro-Ungar, dar care leaga Bucureștiul de Sinaia precum și de Europa Centrală) a fost dat în folosință abia în 1879. Înainte ca Sinaia să fie legată prin cale ferată cu Bucureștii avea legătură cu Brașovul. Câteva luni, călătorii care doreau să meargă la Brașov sau mai departe din București se dădeau jos la Câmpina și erau transportați cu trăsurile până la Sinaia, de unde își reluau călătoria.
O șosea, o… poveste. Totul în splendoarea salbei de localități, serpentine și codrii ce dau farmec Văii Prahovei!
foto: ph.prefectura.mai.gov.ro
