O societate care leșină în extaz în fața ecranului la Insula Iubirii (o „chestie” „EDUCATIVĂ” care promovează modalități de înșelătorie în cuplu, în căsnicie… și (NON)valoarea formelor fără fond, o societate care nu mai poate de dargul jocurilor de noroc și care citește articole despre subiecte culturale „din an în Paști” e ceea ce avem azi. Aici, la noi. Pe tărâm românesc. Cu „BUBE, MUCEGAIURI ȘI NOROI”, din care iese…, nu ca-n versului lui Arghezi, ci tot așa, mizerie la cote maxime. Pe toate planurile. E o societate care crede, pe zi ce trece crede ba în fantomele trecutului nefast e care le face vedete, ba în… NONVALORI, ba în „principiul” lipsei de caracter, a lipsei de omenie, de solidaritate, de empatie.
Vreau de data asta să vă spun ceva așa, răspicat: Mi-e scârbă.
Mi-e scârbă de lașitate, de prostie, de mândria lălăită și clădită pe fire de nisip, mi-e scârbă de lipsa de bun simț, de implicare, de luxul nemeritat, de „gura mare”… de (re)forme fără fond, de lozinci cosmic departe de realitate…, de habarnismul ridicat la rang „strategie de lucru”…
A, trebuie să spun că mi-e scârbă. Și trebuie spuse, analizate găurile negre ale prezentului. Dacă mai vrem să fie… MÂINE. Și nu oricum. Nu cu profesori care, sracii, aleargă bezmetici zeci d ekilometr ntre școli, nu cu reforme pe ici-pe colo deșănțate, cârpite doar de dragul FALSEI SCHIMBĂRI, nu cu spitale în care să și se spună să aduci de acasă leucoplast, betadină și ață chirurgicală, nu cu piețe pline de duhoare și trotuarae pline de comercianți care vând nimicuri stricate, nu cu tabere de unde copiii și profesorii ajung direct la spital, nu cu concursuri unde unii elevi iau PREMIUL I de Excelență pentru că tatăl lucrează în instituția X sau compania Y.
