„24 ianuarie
În 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost făcut primul pas spre formarea statului român modern – Unirea Principatelor Române.
De domnia lui Alexandru Ioan Cuza se leagă reforme fundamentale în educație – învățământul primar a devenit gratuit și obligatoriu pentru toți copiii din cele două principate, sistemul educațional a fost reorganizat și s-au pus bazele primelor universități moderne.
Unirea Principatelor Române a fost posibilă prin viziune și conștientizarea importanței cunoașterii și a solidarității, iar mesajul acestei zile, în care sărbătorim și Ziua internațională a educației, rămâne acela că educația formează valorile care ne apropie și ne dau un viitor comun.
La mulți ani, România!”
Este acesta mesajul transmis azi, la momentul aniversării Unirii Principatelor, de Ministerul Educației (Ministerul fără Ministru!). Frumos, elegant. Dar îmi puteți spune de ce anume… îmi sună asta cumva… „a gol”? Dacă nu, vă spun eu: se-ntâmplă sărbătoarea asta fix la o săptămână după nenorocirea (de fapt nici nu știu cum să definesc cazul din satul timișean unde un COPIL a fost omorât de colgii de școală!). Și, din nefericire, ăsta a fost vârful iceberg-ului (nu-mi pot imagina altceva mai odios), în sensul că până acum au tot fost cazuri de violență în școală, de probleme generate ba de lipsuri, ba de lispă de educație, ba de șirul prea lung, prea cârpit și înnodat cu ață de doi lei al modificărilor și deciziilor care au șubrezit sistemul educational, ba de dezinteresul creat prin… adicția pentru gadget-ul mult mai agresiv decât ar fi necesar, ba de subțierea programelor din facultățile ce pregătesc viitoare cadre didactice și da, ȘCOALA românească azi are probleme. Dincolo de olimpici, dincolo de clădiri adesea moderne, bine utilate, cancelarii cu fotolii de piele și săli de sport la standardele mileniului (care sunt necesare, desigur!), sunt probleme mari. Sunt elevi care răspund obraznic profesorilor, fără nicio jenă, iar tu, cadru didactic, îi scazi nota la purtare iar el, el, elevul, copilul, râde de tine și țipă cât îl țin bojocii: „SÎC! O să rezolve mama!”. Sunt elevi care țipă, de asemenea, uneori laolaltă cu părinții și bunicii că nu mai vor teme acasă, că vor doar „timp pentru ei”, că îi „apasă” ideea că ar putea avea teme, sau, dimpotrivă, elevi acrevin la școală pentru „masa caldă” sau… elevi care „citesc” informații pe net, dar cărți NU, care vin cu limuzina fratelui mai mare la școală și, cine știe, mai calcă pedala de accelerație peste limită, dar care știu de Unirea din 1848 și de Mihai cel Bătrân (NU RÂDEȚI!), ori pentru care „pianul” e un adverb „la modul singular”, iar „tu” e predicat.
Ca să n-o mai lungesc, dincolo de concizia mesajului transmis de Ministerul EDUCAȚIEI, îmi doresc fapte. În sensul de a vedea că nu peste un deceniu, ci cât mai curând se schimbă ceva în bine. Se face reformă „de-adevăratelea”. Pentru că avem nevoie de școală!
