Comentariu: Pentru a fi sigur…

… că nu greșesc în aprecierea evoluției echipei feminine de handbal a clubului municipalității în partida cu echipa din Slobozia am asteptat să se întâmple și meciul împotriva handbalistelor din Baia Mare.
Chiar dacă pare un pic pe dos, am să încep cu cea de-a doua partidă vizionată la sala „Olimpia”. Am văzut o echipă ploieșteană care s-a agățat de rezultat în prima parte a jocului. În special debutul meciului, unul în care adversarele și-au intrat mai greu în ritm, a fost mulțumitor pentru echipa noastră. S-a ajuns la 5-1 în minutul 8. Ușor, ușor au început să se arate stângăciile echipei noastre. Lipsa de atenție și de fermitate în apărare a permis angajarea pivotului advers chiar dacă acesta nu avea prim-planul și a adus destule goluri primite. Prea puține goluri primite, aproape niciunul, se pot imputa portăriței Tatalović, care a salvat ceea ce era de salvat, adică vreo zece mingi. Alte goluri au fost primite pe contraatac din cauza unei replieri mult prea lente față de cerințele jocului. Spațiile largi din apărare care au favorizat pătrunderile pe semicerc au apărut din cauza lipsei unei viteze de reacție superioare în a închide culoarele dintre două jucătoare.

Atacul a funcționat relativ bine cam 40 spre 45 de minute, când oboseala fetelor noastre și-a spus cuvântul. Când spun bine mă gândesc la câteva goluri marcate în urma unor acțiuni construite, urmare a unor repetări la antrenamente. Cu toate acestea, interii au au avut extrem de puține realizări, Tudor marcând pentru prima dată aproape de finalul primei părți, atunci când s-a aflate în poziție de inter stânga, iar Dmitrović fiind practic inexistentă după pauză. Nici pivotul Burtea (după noul ei nume) nu a fost la înălțime, dar ea ar avea scuza că majoritatea angajărilor încercate spre ea au găsit-o cu spatele la poarta adversă, prinsă și împinsă cu pieptul de adversare. În asemenea condiții, nici vorbă de aruncare spre poartă! Obții „9 metri”, dar ce să faci cu „9 metri” când cu greu duci mingea la interi sau la extreme în poziție de aruncare la poartă, chiar și în condiții de superioritate numerică? Pe măsură ce timpul se scurgea, acțiunile fetelor din Ploiesti au devenit neclare, ajungându-se, în ultimul sfert de oră, până la aruncări, foarte multe pentru acest nivel, în afara cadrului porții. Oboseala a fost atât de intensă incât nici coordonarea mișcărilor nu mai putea fi stăpânită!

Ce a mai făcut diferența? Modul în care s-au gestionat superioritățile și inferioritățile numerice, întotdeauna în favoarea băimărencelor, care au o bancă a rezervelor bine garnisită, spre deosebire de echipa noastră, obligată să joace aproape sută la sută din timp în aproximativ aceeași formulă, subsemnatul având rezerve asupra meritului a două sau trei jucătoare de a fi în primul „7”! Și mai este ceva demn de semnalat: diferența de îndemânare în manevrarea balonului. Până și mingea vâjâie altfel când pasează jucătoarele din Baia Mare! Iar dacă mai pun la socoteală golul marcat de Abbingh la scurt timp de la reluare – priză din lateral cu o mână și aruncare fulgerătoare, totul în timpul plutirii în săritură, de la opt metri de poartă – ne lămurim de ce Baia Mare joacă în Liga Campionilor, iar CSM Ploiești se luptă cu Slobozia și cu Sebeșul. Să nu uităm că atât echipa Ploieștiului cât și cea maramureșeană sunt echipe ale municipalităților locale! Adică, la unii se poate, la noi, nu!

O scurtă discuție cu Allison Pineau la finalul meciului m-a lăsat puțin nedumerit. Franțuzoaica consideră campionatul nostru drept „interesant”. Insistând („Allison, nu trebuie să fii neapărat amabilă!”) am primit același răspuns cu explicația complementară că acest „interesant” derivă și din programarea etapelor, obligând jucătoarele la eforturi considerabile în a susține partide din trei în trei zile, bineînțeles socotind partidele pe care băimărencele le joacă în Liga Campionilor. Allison nu a mai spus nimic de oboseala deplasărilor, însă a menționat că le ajută faptul că în toate meciurile din campionat, cu excepția numită CSM București, se pot desprinde destul de ușor în partea secundă a fiecărui joc. Situație care s-a întâmplat și la Ploiești și care reflect situația reală din campionat: două echipe în frunte și restul… cu plutonul!.

*****

Ajungem înapoi în timp și discutăm, pe scurt, despre meciul cu Slobozia. Echipa adversă venea după meciul contra celeilalte forțe a campionatului nostru, CSM București, meci disputat în ajun. În meciul de la Slobozia, deși condusă la pauză cu două goluri, echipa bucureșteană a realizat un parțial de 9-0 în 15 minute imediat de la reluare. Poate că faptul amintit a lăsat senzația că ialomițencele sunt o pradă ușoară. Ei bine, pentru cine nu a urmărit partida de la Slobozia, trebuie să spunem că Unirea a folosit foarte mult rezervele când devenise clar că nu pot ține piept adversarelor și echipa era „răsucită”. Ei bine, partida de la Ploiești a arătat o echipă ploieșteană total în afara jocului. Mă limitez la a spune că găurile din apărare au permis înscrierea a nenumărate goluri – efectiv, m-am plictisit să le număr – pe pătrunderi individuale. Vreți să spun pe românește? O spun! Adversarele au ajuns la semicerc de cele mai multe ori trecând ca prin brânză! Să fi uitat jucătoarele noastre deplasarea laterală pe semicerc pentru a închide culoarul de pătrundere? Să fi uitat subit jucătoarele noastre cum trebuie tratate și alte situații ale jocului de handbal? Adevărul este că CSM-ul nostrum a avut o evoluție atât de slabă cum nu am putut vedea nici când echipa juca în liga secundă!

Am auzit destule comentarii ale spectatorilor la ieșirea din sală și am citit destule în presa locală în zilele ce au urmat meciului. S-a mers până acolo încât s-au emis ipoteze de genul “delăsare”, „infatuare”, „pariuri”, „scandalul publicării salariilor”, „trimiterea doctorului Baican la plimbare” și încă vreo două ce țin de SF, pe care le las pentru extratereștri. Care ipoteză să fie adevărată? Să fie adevărat câte puțin din fiecare? Poate! Însă, cum nu mă iau după „scenarită”, spun că meciul contra echipei din Baia Mare a arătat, fie și parțial, calitățile fetelor din echipa ploieșteană, acelea care au fost ținute ascunse în meciul contra Unirii Slobozia. Desigur, s-au văzut și limitele. Dar, cum calitătile se cer întotdeauna dezvoltate, cred că este nevoie de ceva mai multă muncă. De mult mai multă!

*****

Petrolul ne-a oferit și necaz și bucurie. Necazul este dat de rezultatul egal împotriva unei oponente la fel de slabă ca echipa noastră, pentru că nu se mai adaugă puncte în clasament, ci doar unul singur. Bucuria a fost dată de progresul evident – chior să fii și tot vezi progresul sub conducerea lui Stoichiță! – înregistrat de echipă, în special la capitolul dorință de victorie. Ce a făcut, cum a făcut, Stoichiță i-a pus pe jar și băieții au încercat să joace timp de 90 de minute, în horă intrând și cei care au calități de primă ligă, dar și cei care nu s-au bucurat de gratitudinea ursitoarelor fotbalistice atunci când s-au născut.
Trecând la partea realistă – în același timp lăsând deoparte problema posibilului faliment al clubului – încă sunt „găuri”. Spre exemplu, la meciul de la București, cu Voluntariul (sub conducerea lui Sebi Tudor), camerele televiziunii l-au arătat pe Peteleu în prim plan, în momentul înlocuirii lui. S-a putut citi pe buzele sale: „de ce m-a schimbat pe mine?” Sunt convins că Peteleu a greșit întrebarea. El ar fi trebuit să se întrebe singur nu de ce a fost schimbat, ci de ce joacă! Răspunsul l-a dat Stoichiță la conferința de presă de după meciul cu Chiajna. Întrebat dacă sunt variante de rezervă pentru fundașii laterali, antrenorul ploieștenilor a răspuns sec și rapid:„NU!”

Sunt convins că Stoichiță este poliglot, obligat fiind să devină din moment ce a antrenat diverse echipe pe alte meridiane. Cum sunt mulți jucători vorbitori de limba franceză, sunt convins că le va explica băieților că „ofsaid” se spune „hors-jeu” pe limba lui Voltaire, devenită și a lui Abdullah, ca să luăm un nume la întâmplare. În traducere vine „afară din joc”. Poate că ar trebui să i se mai arate și lui Moussa, altfel inimos luni seară, cum se stă în teren ca să nu fii „hors-jeu”, mai ales atunci când echipa ta are mingea și perspectiva unei faze amenințătoare la poarta adversă. Iar Moussa este cazul fericit, pentru că sunt unii care au fost „hors-jeu” timp de 90 de minute la meciurile anterioare. Sunt promisiuni că aceștia ori vor dispărea, ori își vor reduce semnificativ cota de „hors-jeu”.
George Marin