„Clopoe” – cuvântul atribuit tăblițelor de plumb de la Sinaia și asemănarea tulburătoare cu numele pălăriei purtate de generații de oieri ardeleni… Un subiect care merită atenție!
Clopul se naște clop. Nu e doar o pălărie. E un semn. Un blazon al ciobăniei, o bucată de tradiție așezată pe creștet, un mic „munte” de meșteșug pe capul omului din Mărginimea Sibiului. Și ne-am obișnuit ca atunci cînd vedem un clop sau îl rostim, să simțim gustul bulzului fain și-al cașului proaspăt, al bucății de urdă primăvăratică și aerul tare de suuus, de la stână.
Și, poate, dacă urmăm o pistă veche de cuvinte, clopul ascunde o poveste mult mai veche decât am fi tentați să credem.
O poveste care ne duce de la Jina, Poiana Sibiului, Tilișca, Săliște, Rășinari și Gura Râului tocmai spre misterioasele tăblițe de plumb de la Sinaia, unde, în unele interpretări, apare forma „Clopoe”, căreia i s-a atribuit sensul de „căpetenie” sau „prinț”.
Este aceasta o simplă asemănare de cuvinte? O coincidență? O suprapunere lexicală târzie? Sau avem în față o urmă a unui vocabular străvechi, păstrat într-o formă neașteptată până în tradiția românească?
Nu există, în prezent, o demonstrație istorică acceptată care să stabilească această legătură. Dar întrebarea este suficient de spectaculoasă pentru a merita spusă.
Cum „se naște” și „crește” un clop
La „Sighii”, în Mărginime, clopul se face din lână sau din cloș.
Cloșul este fetrul – lână dărăcită, împâslită, piuată – care se trage pe calapod, se leagă cu sfoară și se ține în vopsea, cu tot cu calapod, vreme de aproximativ două ore.
La clopurile ciobanilor, vopseaua trebuie să intre doar pe o parte. Pe dinăuntru, lâna rămâne albă. Altfel, omul de la țară nu-l ia: spune că pălăria este făcută din vechitură.
Apoi începe adevărata muncă.
Se usucă. Se lustruiește. Se apretează. Se usucă din nou. Se presează. Se lustruiește iar. Se pune mușamaua, se taie, se tivesc marginile.
La sfârșit intră în scenă mâinile femeilor: căptușeala, panglica, funda – neapărat din catifea „nămțească”, ca să dea bine.
Și iar se lustruiește.
Până când clopul este gata… de târg.
„Nașterea” lui durează aproape zece zile și, spun meșterii, trebuie luat în mână de aproximativ 60 de ori.
Acum înmulțiți această muncă cu sute, poate mii de clopuri.
Și veți înțelege că omul care poartă un asemenea clop nu poartă doar o pălărie.
Poartă și o parte din munca meșterului, din priceperea lui și din povestea unei comunități.
„Prima satisfacție e a lucrului bine făcut”
Unul dintre cei care au dus mai departe acest meșteșug a fost Virgil Ilieș, ultimul pălărier din Săliștea Sibiului, intervievat de Formula AS în 1999.
Vorbele sale spun aproape totul despre rostul clopului:
„Prima satisfacție e a lucrului bine făcut, plăcut, folositor.”
Pentru meșter, clopul însemna însă și mai mult.
Era o formă de apărare a portului românesc, într-o vreme în care hainele tradiționale începeau să fie înlocuite de moda modernă.
„Limba, portul și obiceiurile” – acestea erau valorile despre care vorbea pălărierul din Săliște.
Iar clopul, spunea el, rămăsese autentic. Viu. Ca o comoară.
Îl purtau ciobanii de la Jina, Poiana și Tilișca, dar și oameni din alte categorii și alte așezări.
În 2007, meșterul i-a avut printre oaspeți pe premierul de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu, și pe ministrul de Externe, Adrian Cioroianu.
Clopul – doar al ciobanului?
Avem de a face cu un cuvânt și cu o „poveste”.
Un fecior din Poiana Sibiului povestește altfel istoria pălăriei.
Pentru oierii din Jina, Poiana și Tilișca, clopul a fost un adevărat însemn de distincție. Meseria de oier era privită ca una dintre ocupațiile importante ale comunității, iar căpetenia putea fi identificată și prin felul în care se purta.
Și știți ce? Clopul nu a rămas închis între hotarele stânii. Bunicul interlocutorului, din Avrig, nu era oier. Era… cărăuș. Și… da, purta clop.
Poate că este mai corect să recunoaștem: clopul face parte din portul zonei, nu doar din costumul oierului.
De altfel, aceeași idee este susținută de răspândirea lui în mai multe comunități din sudul Transilvaniei.
Poiana Sibiului. Jina. Tilișca. Rășinari. Gura Râului. Orlat…
Locuri în care omul a purtat pe cap nu doar o pălărie, ci un semn al locului de unde vine.
Și atunci apare misterul: „CLOPOE”
O poveste care… schimbă registrul și ne dă de gândit.
În jurul tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia s-au purtat de-a lungul timpului numeroase discuții, iar interpretarea lor este controversată. Unele surse care încearcă să le descifreze propun un vocabular în care apare și forma „clopoe”, căreia i se atribuie sensuri precum „prinț” sau „căpetenie”.
Iar aici apare asemănarea care te face să te oprești:
CLOP.
CLOPOE.
Pe de o parte, avem astăzi clopul – pălăria tradițională a oamenilor din Mărginimea Sibiului și din alte zone transilvănene.
Pe de altă parte, avem sau mai bine spus, descoperim forma „clopoe”, consemnată în unele încercări moderne de interpretare a tăblițelor de la Sinaia și tradusă acolo prin „căpetenie” sau „prinț”.
Este aceasta dovada că cele două cuvinte sunt înrudite?
Nu putem spune asta.
Asemănarea fonetică, singură, nu este suficientă pentru a demonstra o origine comună. Mai ales în cazul tăblițelor de la Sinaia, unde însăși autenticitatea, datarea și descifrarea textelor fac obiectul unor dispute.Dar tocmai de aceea întrebarea fascinează, provoacă…
Pentru că sensul atribuit lui „Clopoe” – căpetenie, prinț – trimite simbolic către ceea ce clopul a însemnat în anumite comunități pastorale: un semn de statut, de apartenență, de demnitate.
Nu înseamnă că avem dovada unei legături.
Înseamnă doar că avem o pistă care merită cercetată.
Când o pălărie devine un însemn…
Pentru un om venit din Jina sau Poiana Sibiului, clopul nu este un accesoriu „oarecare”. Este parte din identitate. E, cumva, o „pecete”. Îl pui pe cap și spui, fără cuvinte, de unde vii, de unde ți-e neamul…
Spui că ai crescut între munți, între stâne și drumuri de transhumanță. Că ai cunoscut Cindrelul și Făgărașul. Că în spatele tău sunt generații de oameni care au urcat cu turmele spre munte și au coborât cu ele spre câmpie.
Tocmai de aceea clopul a supraviețuit. Pentru că nu a fost doar… o modă.
A fost un semn.
Clopuri și dincolo de Ardeal
Și povestea nu se termină în Mărginimea Sibiului. Clopuri se întâlnesc și în Maramureș, unde tradiția pălăriilor de acest tip are propriile forme și materiale, inclusiv variante realizate din paie și, în unele relatări etnografice, din lemn. Clopuri se poartă și în Alba sau în zona Fundata- Bran, ori la Novaci, dincolo de munți…
Asta arată că termenul și obiectul au avut o circulație mai largă decât o singură comunitate sau o singură ocupație.
Întrebarea devine și mai interesantă:
Cât de vechi este, de fapt, cuvântul „clop”? Și… cât de veche este tradiția pe care o numește?
Un cuvânt, o pălărie și o întrebare de mii de ani
Poate că legătura dintre clop și „Clopoe” de pe tăblițele de la Sinaia se va dovedi, într-o zi, doar o coincidență. Sau… dimpotrivă! Cercetarea lingvistică va găsi, la un moment dat o explicație complet diferită.
Sau poate că, undeva între istorie, filologie și tradiția orală, se află o verigă pe care încă nu am reușit să o vedem.
Cert este că „Înălțimea lui”, clopul a rămas viu. Un fel de…arcă identitară a satelor d eoieri din Mărginimea Sibiului ori din zona județului Alba…
S-a născut din lână, din apă, vopsea, calapod și zeci de mâini de meșteri. A trecut prin târguri, prin sate și peste generații. A stat pe capul ciobanilor, al cărăușilor și al oamenilor care au vrut să-și poarte locul natal cu ei.
Iar astăzi, când îl privim, putem vedea într-un singur obiect și meșteșugul, și portul, și memoria unei lumi. Poate că este prea devreme să spunem că „Clopoe” de la Sinaia este strămoșul cuvântului „clop”. Și aici… filologii și istoricii au misiunea lor!!!
Uneori, istoria începe nu cu un răspuns, ci cu un cuvânt.
CLOP. Țineți minte cuvântul ăsta!
*Parol, monșer: fără cultură, am fi mai altfel și mai săraci!
Prahova Business face parte din Reușita Business Group.
Foto: Facebook, sibiucityapp.ro
