Cutia cu bumbi
„Ați zâmbit azi? Printre atâta încordare și încruntare merge un zâmbet?
Povești de pe cale…
Picura, grăbeam pasul fiindcă nu-mi luasem umbrelă. În fața mea un ghemotoc albastru.
Băietelul săltăreț zdrăngănea o cutie rotundă de tablă scuturând-o ritmic.
Trec pe lângă el și îmi zâmbeste.
– Ce ai acolo? Îl întreb.
– Jucăriile mele. Zâmbește ghemotocul albastru.
– Jucării? Mă mir eu de cutia mică. Ce jucării ai așa mici?
– Nu-s mici! Vrei să vezi?
– Da! Mi le arăți? Chiar mi le arăți? Ce mă bucur!
– Am un avion verde mic și un avion alb mare, un vapor mare albastru și o barcă roșie. Am și un vapor mic cu ațe, e galben și două mașini negre maaaari și o bicicleta maro și o locomotivă albastră. Acum mă duc la vecina să-mi dea vagoanele. Câte crezi că-mi dă?
– Uau! Nu știu!
– As vrea să-mi dea cinci.
– Cinci? Și ce culori vrei?
– Păăi. .Nu cred că pot să aleg că nu are multe. Și dacă-mi dă cinci nu contează ce culoare au. Crezi că are cinci?
– Nu știu. Sper.
– Și eu Hai să-ti arat jucăriile! Da’ nu pot deschide cutia, o deschizi?
Prichindelul îmi întinde cutia. Era o cutie veche din tablă în care fuseseră cândva bomboane mentolate. Era un pic ruginită de aceea se deschidea greu.
– Numa’ misc-o apoi îi iau eu capacul, îmi spune puștiul.
Am rotit capacul și i-am întins cutia. A deschis-o și apoi a început să înșire pe trotuar. .. nasturi de diferite culori și mărimi.
– Uite bumbul ăsta e vaporul cel mare, aici e avionul alb și uite și avionul verde, uite camioanele! Vezi ce faine îs? Uite locomotiva, dacă îmi da cinci vagoane o să am un tren mai fain ca vaporul.
Și copilul alinia bumbii denumind fiecare „jucarie”.
– Îți plac? Așa-i că-i minunată cutia mea cu bumbi? O să mai primesc cinci. Să vezi ce fain mă joc! Vrei să te joci? Uite poți să-i pui în cutie! Cu grijă, cu grijă!
Am pus cu grijă bumbii în cutie. Un trecător pe bicicletă se uita mirat la noi, apoi m-a recunoscut și mi-a zambit:
– Nici aici nu scapi de copii, Ucă!
– Ne jucăm! Strigă prichindelul. Ne jucăm cu jucăriile mele.
Apoi, mă trage de mână să mă aplec şi-mi spune conspirativ la ureche:
– Să nu-i spui că-s bumbi. Știm numa’ noi!
– Și vecina?
– Și vecina, că de la ea îi am pe toți. De câte ori sunt cuminte îmi dă niște bumbi.
– Aha! Deci ai fost foarte cuminte dacă te aștepți să-ti dea cinci.
– Cred… oare am fost? Trebuie sa fiu cam cuminte până îmi umplu cutia cu bumbi. Când e plină să vii s-o vezi, să vezi ce fain ne jucăm. Viiiiii?
– Cu siguranță am să vin. Cutia cu bumbi e cea mai grozava jucărie.
– Mie-mi spui? Și îmi trimite un salut zâmbind din ochișori.
Am plecat zâmbind. Ce frumoasă e viața când doar o cutie cu bumbi face fericit un băiețel!”
Povestite și… trăite (!) de doamna Maria Grancea– faină și neostenită păstrătoare de vechi și nealterate tradiții, cea care este director al Bibliotecii din Avrig și custodele Muzeului pitorescului oraș de la poalele Făgărașilor.
Știu, la „prima vedere”, așa flugară, n-ar avea „nici în clin nici în mânecă”… cu d-alede Ploieștii, cu copiii noștri, d-„aicea”, de lângă capitală, din metropola aurului negru. Ba… are. Ce vreau să spun?! Toată întâmplarea asta simt că ne trage, cumva, de urechi, dacă citim „o țâră” cu atenție, cu… mintea și cu sufletul.
Doamne… ce frumoasă e copilăria așa, simplă, în pitorescul imaginației pure, în joc, în întruchipările de poveste ce le pot constru copiii în mintea lor, DEPARTE de gadget-urile de care, cei DE LA ORAȘ nu s emai pot dezlipi așa cum nu se mai dezlipesc nici d emașinile care îi duc… pînă-n calsă dacă s-ar putea, de televizor și de animațiile acelea care parcă vor să-și stârnească oarece coșmaruri, la cum arată, nicidecum poftă de joc sau imaginație… Ce frumaosă e, cât o mai fi (?!) copilăria aceea fără fițele care ridează precoce sufletulși mintea, care rănesc, adesea, care maturizează și schimonosesc, creând și întreținând prejudecăți, care… nu sunt deloc benefice… Ce frumoasă e copilăria așa cum a fost ea lăsată, fără tocuri, fără prânzul luat musai la fast food, fără rujul din clasa a IV-a, fără… banchetul de la grădiniță, fără Iphone-ul drept recompense la PREMIUL I la clasa I… Și nu, nu scriu toate astea pentru că afi de modă veche sua pentru că n-aș înțelege progresul. Una e progresul, una e… „alinierea” la timpul pe care îl trăim și… alta e să lăsăm deoparte exagerările, arderea forțată a unor etape, educația „pe repede-nainte” și „gloria” deșară a unor fițe care strică, în fapt copilăria, adolescența…
Cițiți și… meditați.
