Nichita Stănescu
(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)
„Nu sînt bătrîn, sînt străvechi.”
***
Arta poetică
Dacă s-ar descuraja poetul,
ar cădea frunzele din copaci-
și ramurile lor ar rămâne
ca niște spînzurători.
Dacă s-ar descuraja poetul,
femeile gravide n-ar mai naște,
n-ar mai naște niciodată.
Dar, din grație și din grijă, poetul,
din grație și din grijă,
moare, întotdeauna,
înainte de a se descuraja.
Nichita Stănescu
***
„Eu, de fapt, de foarte puține ori am dialogat, am stat de vorbă. Ori mi s-a întîmplat să am o explozie de cuvinte în creier și atunci am vorbit tot timpul, ori mi s-a întîmplat să stau mut și să ascult ore în șir, fără să simt nevoia să scot nici un cuvînt. (…) Singurele dialoguri reale pe care le-am purtat au fost cele convenționale, de tipul: «vă rog frumos, spuneți-mi cît e ceasul?»… «Este ora cinci și jumătate». «Vă mulțumesc din suflet».”
„[Poetul e] ca o cuneiformă tinzînd spre alfabetul grec.”
„El (poetul) arată ca propria sa mirare scrisă pentru alții. (…) Despre înfățișarea mea fizică, pot să mărturisesc în mod sincer că știu foarte puține lucruri. Îmi amintesc că, adolescent fiind, dimineața, cînd mă sculam din somn, rămîneam mirat că sînt tot eu, că locuiesc același loc și mai ales că locuiesc aceeași memorie. O dovadă e faptul că întodeauna rămîn surprins cînd mă văd în fotografii…”
„(…) Am mai zis-o și încă o dată o mai zic că: nu există poeți, ci numai poezie. Rolul maieutic i se cuvine celui pe care noi îl numim poet. Poezia este o dimensiune a tuturora. Tăierea buricului de este confundată cu buricul, vai ce oroare!”
„Numai o operă literară justifică o existență. Sînt oameni care au trecut ca și cum n-ar fi fost. În urma lor nu rămîne nimic. Cărțile mai și crapă după ani și ani de zile, atunci cînd nu sînt unitare. Pentru mine, «11 elegii» este cartea mea cea mai unitară.”
„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri, nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît aproape o pot considera altfel decît o iarbă.”*
***
„În aceste două cărți – „Epica magna” și „Operele imperfecte” mă văd ca o biserică înclinată la vale pe panta unui dîmb ce dă spre rîu. Deschizîndu-i porțile mari de lemn și mucegăite, dai înăuntru nu de o podea din dale de piatră, ci de ierburi și flori, haotic crescute, și aloe de întuneric și umezeală. Calci peste prag și aluneci la vale, în unghii. Nimerești cu mîinile în altar, dar cele două aripi de lemn ale lui zburătoare, cu canatul în mîinile mele deschise și cu lacătul în șira spinării mele, aripi inverse, izbite cu fruntea îmi fac loc și cad cu fruntea în fluviu. Aici sînt peștii piranha care se reped să mă mănînce.
Deodată mă trezesc din vis în rugăciuni și cățărîndu-mă… și agățîndu-mă de ierburile albe, viguros de albe, din interiorul unei biserici înclinate cu altarul spălat de-a pururi printr-un fluviu, în piciorul soldatului mărșăluind, ajung în fine pe un drum de asfalt și acolo, eh, doamne, ce căldură tropicală după atîta umezeală neagră. Țin un cub în palma dreaptă și-l azvîrl peste ocean. Și zic: du-te, dragul tatii acasă, și cazi în farfuria de ciorbă de perișoare făcută de mama pentru tata.”
„«Roșu vertical» este o carte de dragoste și cine are timp s-o înțeleagă va vedea că în ea este măcar un vers atît de cinstit, încît superficialitatea celorlalte este spontan anulată. «Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său.”
„«Epica Magna» am început-o încă de mic copil, cînd se făcea că mama mă născuse. Cînd se făcea că mă alăptase și mă mă crescuse. Cînd se făcea că eu creșteam ca răul și răutatea umbrei de pe sub un ram. Se făcea că eram izgonit dar nu dintr-un pîntec, ci dintr-un mit. Se făcea că mă înecasem în tot ce aflasem. Și se mai făcea, și se mai făcea că eram cînd nu eram că era cînd nu era.”
Nichita Stănescu
(din „«Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său”, o convorbire cu Iulian Neacșu)
Evidențiate azi de reprezentanții Secțiaâei „Metodico-Bibliografic” din cadrul Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga”. Buun! Necesra de adus aminte, de… „pus în lumină”. În semn de omagiu pentru născătorul necuvintelor…
Numai că, din păcate, ca și în alte dăți, bietul poet a fost omagiat numai de către câteva oficiliatăți. Niciun ploieștean „de rând”, niciun picior de elev la acest moment despre care relatează reprezentanții Biblioteci Județene „Nicolae Iorga”.
Fotografiile celord ela Bibliotecă „vorbesc”…
