Anotimp de poezie: Azi, nasterea necuvantului din care-a rasarit un uniVERS: Nichita

E ÎN SUFLET, PURUREA… Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploiești, Regatul României – d. 13 decembrie 1983, București, RS România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române. A fost și ne rămâne în suflet necuvântul florii, al versului, al iubirii…

Nichita ne e anotimp de poezie și gând. Și bine-ar fi să fie cum e firesc: să ne foe așa în orice pas al timpului, în versul clipei- și azi, și mâine și la răsărit… Să-l simțim respirând în respirația gândului și… cititului nostrum, în inima poftei de citit ce ne-o fi pururea și nouă și copiilor noștri în veac.

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970.

Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

Poetul Necuvintelor a fost… nu doar laureat al Premiului HERDER, a fost un inovator, un soi de… Picasso al cuvântului care ne-a lăsat o moștenire uriașă.

Se presupune că a fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. De obicei sunt nominalizați într-un singur an, în etapa finală, trei sau patru scriitori, dar nu se cunoaște acest lucru decât după desecretizarea voturilor, care este dezvăluită după 50 de ani. Deci nu știm dacă Nichita Stănescu a fost nominalizat la premiul Nobel sau doar propus, cum sunt, de altfel, mulți scriitori.

Suflet de poezie în care primăvara a scris lumină, necuvânt, destin, iubire, într-un fel UNIC, care ne face mai împliniți și, cu sigurață, mai plin de vraja versului, de sentiment, de bucuria de a citi, de a (re)descoperi lumea prin CARTE.

Merită cunoscute cel puțin 10 curiozități despre Nichita Stănescu, care poate te vor ajuta să înțelegi mai bine viața și opera acestuia:

1. Un poet al paradoxurilor

Nichita Stănescu este cunoscut pentru abordarea paradoxală a poeziei sale. El a considerat că „poezia trebuie să fie un act de cunoaștere, dar unul care nu poate fi explicat rațional”. Paradoxurile din versurile sale sunt adesea enigmatice și surprinzătoare, invitând cititorii să se adâncească în sensuri multiple și să exploreze sensul nedefinit al lumii.

2. A studiat filosofia înainte de literatură

Deși este celebru ca poet, Nichita Stănescu a studiat inițial filosofia la Universitatea din București. Ulterior, a ales să se dedice literaturii, dar influențele filozofice sunt prezente în multe dintre lucrările sale, în special în ceea ce privește conceptele despre realitate, limbaj și cunoaștere.

3. Poetul îndrăgostit de limbaj

Limbajul a fost un element esențial în poeziile lui Nichita Stănescu. El a spus adesea că poeții „sunt niște meșteșugari ai cuvântului”, iar în poezia sa, limbajul nu doar că transmite idei, dar și creează realități noi, inovative. Stănescu a transformat cuvintele în instrumente magice, capabile să creeze lumi paralele.

4. „Stihuri” – debutul literar

Nichita Stănescu a debutat în 1957 cu volumul de versuri Stihuri, care i-a adus imediat recunoașterea. Acest volum a fost considerat inovativ la vremea respectivă și a marcat începutul unei cariere literare remarcabile. Stilul său unic, marcat de simplitate și complexitate, a fascinat publicul și critica literară.

5. Colaborarea cu alți mari scriitori

Stănescu a avut o colaborare strânsă cu alți scriitori importanți ai vremii sale, precum Marin Sorescu și Emil Brumaru. De asemenea, a fost apropiat de poeții din Generația 60, care au influențat literatura română postbelică. Colaborările sale cu acești autori au fost, de multe ori, surse de inspirație pentru el și pentru ceilalți.

6. Premiul Internațional pentru Poezie

În 1975, Nichita Stănescu a fost distins cu prestigiosul Premiu Internațional pentru Poezie „L’Academie Française”. Acest premiu a fost o recunoaștere a importanței sale pe plan internațional, având în vedere că Stănescu era deja un nume de referință în literatura română.

7. A fost un mare admirator al artei plastice

Pe lângă poezie, Nichita Stănescu a avut o mare pasiune pentru artele vizuale. El a fost un mare admirator al picturii și al sculpturii, iar unele dintre operele sale includ imagini care au fost inspirate de formele vizuale ale lumii. De asemenea, a avut prietenii strânse cu artiști români celebri, precum Ion Țuculescu și Nicolae Săftoiu.

8. Poezia, un drum către libertate

Pentru Nichita Stănescu, poezia era o formă de libertate absolută. Într-un regim politic opresiv, el a folosit cuvintele pentru a scăpa de constrângerile sociale și politice. Poezia sa reflectă o dorință profundă de libertate, atât în sens personal, cât și colectiv.

9. Un caracter complex

Stănescu a fost cunoscut pentru complexitatea personalității sale. În public, era un om tăcut, dar în cercurile apropiate se manifesta adesea cu un umor fin și cu un spirit critic rafinat. Această complexitate a fost și un subiect al multor discuții între cei care l-au cunoscut.

10. Moartea prematură

Nichita Stănescu a murit la doar 59 de ani, în 1983, din cauza unei boli necruțătoare. Moartea sa prematură a lăsat un gol imens în literatura română, iar astăzi, la mai mult de patru decenii de la dispariția sa, Nichita Stănescu rămâne o figură centrală în cultura română.

Aceste 10 curiozități despre Nichita Stănescu ne ajută să înțelegem mai bine nu doar personalitatea sa, ci și impactul pe care l-a avut asupra literaturii românești și internaționale. De-a lungul decadelor, Stănescu a demonstrat că poezia este mult mai mult decât simple cuvinte, fiind un instrument de cunoaștere, transformare și eliberare a spiritului uman.

***„Doar prin creația plină de pathos este cu putință adevărata naștere și de aceea el își atribuie condiția de „nenăscut“. Fascinat de mirajul nașterii creatoare, „poetul-sculptor“ își invocă opera – întruchipare a ființei iubite, dar și a misterioasei existențe poetice – să-l creeze ca ființă autentică. După cunoașterea „teoretică“ impecabilă a artei sale și a universului pe care dorește să-l ia în stăpânire sub auspiciile imaginației, opera odată creată se desprinde de el (mitul manolic este pe aproape). Conștient de acest fapt, își cere de la „ființa“ Galateei (care nu mai este o statuie inertă), tot cu genunchiul pus pe pietre, nașterea artistică.

De-a lungul celor trei arte poetice stănesciene – Lecția despre cub, Lecția despre cerc și Către Galateea –, pe care le văd dispuse în triada teză-antiteză-sinteză (dacă tot i s-a dedicat lui Hegel Omul-fantă…), opera se arată a fi succesiv cizelată, deconstruită şi refăcută cu chip ființial. Nichita Stănescu „litografiază“ viziunile într-o geografie lirică identitară cu aspect pietros (teza), apoi nisipos (antiteza) și tânjește la nemurirea strălucitoarei marmure (sinteza). În pofida rezistenţei, piatra de încercare se vede pusă, după sfărâmarea colțului de cub, sub semnul măcinării şi al transformării în ţinut nisipos. Decorul poemului Lecția despre cerc este tributar reliefului deșertic și capătă, în fața nedesăvârșirii, aspectul unei mineralogii a neliniștii și apoi a resemnării. Stabilitatea fundamentelor litosferice nu poate împiedica un tremur lapidus, aşa încât Nichita Stănescu nu s-ar putea autocaracteriza, precum colegul de generație Florin Mugur: „Sunt doar un abur pe un trunchi de piatră“. În faza sintezei, trupul însuflețit al Galateei va avea bătăile inimii la unison cu ritmul impus de inima creatorului dornic să rămână și în inima posterității”. (romanialiterara.com)