17 decembrie- Timisoara: Primul „JOS COMUNISMUL”, primii 62 de morti. REVOLUTIA…

(Ce și cum a simțit o răgățancă, o prahoveancă)

17 decembrie 1989. De două zile, deja, Timișoara (ce nume dulce, cumva armonizat în cheia unui sufix diminutival specific Ardealului și Banatului- Lotrioara, Cisnădioara, Cârțișoara…) fierbea. Fierbea într-un fel unic, nemaîntâlnit în anii aceia (decât poate, tăcut, ascuns, într-o zi, la Brașov). Aici, însă, pe malul Begăi era mult mai mult. Mult mai profund și, în egală măsură, mult mai amplu. În jurul casei unui pastor, într-o piațetă cu rezonanțe istorice și… religioase- Piața MARIA, într-o zonă d ereferință din centrul vechi al Timișoarei. Pornind de la „pățaniile” pastorului, totul se amplifica, totul căpăta acordurile a ceav ce nu mai era o revoltă trecătoare spre zorii unei alte zile. Se simțea tensiune și se simțea ceva în piepturile celor care se adunau. Tot mai mulți, tot mai îndârjiți. Timișorenii simțeau că e momentul să fie în LINIA I, să schimbe ceva. Nu ca „să facă pe eroii”, ci pur și simplu pentru că așa simțeau ei. Dincolo de orice interpretări ulterioare, dincolo de orice extrageri din context, dincolo de orice „misii” ale unor interese și comentarii care să încline fațetele istoriei după vrerea unora sau altora… timișorenii simțeau, voiau să schimbe sistemul. da. Tocmai ei pentru că poate atunci erau printre puținii care știau destul de bine cum e DINCOLO de granițe, cm e să respiri libertate. Tocmai ei, timișorenii, aceia care trăiau atunci într-un oraș pe care ei înșiși și-l modelaseră- ca stil de viață, ca principii- într-un fel cu totul aparte, mult peste ceea ce era în restul țării, aproape incomparabil cu ceea ce era atunci în zona vechiului Regat sau în Moldova. Și v-o spune asta o „răgățancă” ce a cunoscut Timișoara chiar în vara anului de grație 1989, la vremea ULTIMULUI „23 august” comunist. Timișoara, atunci era ALTĂ lume, ALTĂ țară față de tot ceea trăiam noi în București, Sinaia, Argeș, Târgoviște, Ploiești, Buzău…

Am cunoscut Timișoara în vara tragicului 1989. Am fost invitată cu familia să petrem 3 săptămâni la prietenii din Timișoara. Am stat în fantasticul oraș de pe malurile Begăi 3 săptămâni. Puteam să spun (cum era la modă pe atunci, pentru cei care aveau norocul să meargă în excursii peste hotare) că AM FOST „ÎN VEST”. Pur și simplu totul era ALTFEL. Oamenii erau ALTFEL. Familia la care am stat era pe jumătate română- pe jumătate maghiară și cu ceva rude și prieteni printre șvabi. Pur și simplu OAMENI, cu majuscule. De o prietenie, ospitalitate și respect rar întâlnite. Oameni care nu lipseau de la spectacolele de Operă, de teatru, de la concerte, oameni care, din respect pentru sport mergeau la meciurile lui Poli la costum, oameni care nu se uitau lung dacă te recunoșteau după vorbă că ești din „Regat”, oameni cu un CULT pentru istorie și tradiții- românești, șvabe, săsești, sârbești, maghiare… Oameni interesații de binele aproapelui, într-un oraș în care florile și parcurile minuțios îngrijite dădeau senzația unei bucăți de rai, unde erai imediat „amendat” de opinia publică dacă puneai piciorul aiurea într-un rond de flori sau dacă aruncai biletul de tramvai pe jos. Oameni care își vindeau pita împachetată în foiță și care obligatoriu lăsau bătrânii, copiii și femeile să se urce primii în mijloacele de transport…

Timișoara. Așadar, un oraș de poveste!

Pot să spun cu mâna pe inimă că am cunoscut oameni și locuri de care m-am îndrăgostit instantaneu. Am înțeles ce înseamnă, pe viu, Banatul, Ardealul. Am înțeles și m-am bucurat din plin de comportamentul oamenilor. Într-un loc unde la magazin și în orice instituție erau salutat cu acel unic Servus, cu Ziua Bună, iar la plecare ți se spunea „Vă doresc o zi faină”. Era în firea lucrurilor. Ca și felul în care la toate magazinele la casă era o angajată care îți împacheta cumpărăturile.

Orașul unde chiar și în ultimele luni ale comunismului găseai la piață gospodari ce vindeau pită pe vatră, clisă (Slană de Ardeal), ștergare și alte lucruri meșterite de bănățeni dibaci. orașul unde chiar și studenții de la Hidrotehnică, Medicină Veterinară sau Amenajări Funciare erau printre spectatorii fideli de la Operă și Teatru…

Era ceva în firescul fiecărui gest care inspira, care te îndemna să le devii prieten, frate. Totul era ordonat, curat, liniștit. Peste tot flori și oameni cuviincioși. Peste tot disciplină. La restaurant sau oriundealtundeva unde ca… românu’, ai fi vrut să dai un bacșiș, să aranjezi ceva… era imposibil: se simțeau jigniți. Nu spuneau, dar îți dădeau înapoi ultimul bănuț- te făceau din gesturi să te simți.

În fiecare joi, la Consulatele sârbesc și maghiar erau afișate pe sute de foi, programele televiziunilor din fosta Iugoslavie și respectiv din Ungaria. Te duceai și luai frumos de la avizier cate o foaie sau câte doreai, să dai și la cunoscuți. Duminica dimineață, toată lumea mergea la biserică, apoi în parc sau la spectacole. Nu vedeai țipenie de om la piață sau aiurea. Toți care îți ieșeau în cale- cunoscuți au ba spuneau frumos „bună dimineața” sau, după caz, seara bună/seară faină.

Nu am stat pe gânduri și am hotărât pe loc să dau acolo admitere la facultate. Era august. Culmea, în acel an nu s-a organizat sesiunea a doua de admitere…dar n-a fost bai! Așteptam deja cu emoție vara anului următor să dau acolo admitere. Așa a și fost… Și a fost cât pe ce să mă prindă anul I la Revoluție, în Timișoara…

În schimb, am trăit acolo acel august- ULTIMUL…comunist! Timișoara… ultimul 23 August al Dictaturii… Toți angajații uzinelor și fabricilor au ieșit la defilare. Cu condiții: 1. să le fie acceptată în acea săptămână un mini-concediu de 7 zile, altfel… Neavând încotro, autoritățile au acceptat această condiție. LA televizor trebuia să se vadă parada!

2. A doua condiție a fost ca defilarea să se desfășoare tăcut, ca la înmormântare. Fără steaguri și pancarte și toți au mers cu capetele plecate, încruntați, exact ca la un moment sumbru… Nu s-a stigat nimic. Nu afost fluturat niciun steag, nu a scandat nimeni nimic.

Apoi, cu toții, au mers în parcuri, la cofetării, la iarbă verde. Seara mulți au mers „la 7 ace” la meciul cu FC Bihor, pe stadion. Nimeni, nicăieri, pe parcursul întregii zile, nu a pronunțat „PCR” sau „trăiască”, nimeni nu a scos vreun cuvânt despre partid,ceaușesu sau 23 august.

Am înțeles, atunci, că acolo e un alt spirit… Se simțea aceva ce vestea libertatea…

La finalul acelui sejur de neuitat, la gară, când ne-am luat rămas bun de la Dr Jimmy- gazda noastră, dânsul ne-a spus: La anul poate ne vedem altfel, liberi!

A venit iarna. Țineam legătura telefonic, cu familia Dr Jimmy Martin. Din 15 decembrie nu am mai știut nimic. Telefonul suna doar ocupat, la orice oră. (abia apoi am aflat că în acea perioadă cumplită liniile telefonice din oraș erau aproape paralizate și, dacă erau sunați, timișorenii evitau să răspundă, să nu provoace din inerție, vreo discuție despre ceea ce se întâmplă). Am putut vorbi abia spre sfârșitul… primului ianuarie liber!

A venit ziua de 17 decembrie. S-a strigat tare, din toți rărunchii, JOS COMUNISMUL: Prima dată! Oamenii din zona Podului Decebal, din Piațamaria sau din preajma catedralei mitropolitane aveau impresia că trăiescun coșmar. âUnul real însă, acompaniat de strigăte și de împușcături. Au murit atunci 62 de oameni în stradă. Cenușa le-a fost aruncată într-un canal. Au fost împușcați, însă și alții. Unii au murit la scurt timp după ce au fost împușcați, în drum către morgă (unde erau duși chiar dacă „nu muriseră de tot”) sau pur și simplu lăsați în voia sorții. Un tânăr a murit în cartierul Badea Cârțan într-un apartament, la două blocuri de cel al prietenilor noștri, în timp ce, din fotoliu, se uita la televizor, așteptându-și mama, să vină d ela bucătărie cu un mic tort, deoarece era ziua lui. Nu se știe de unde anume s-a tras. Băiatul de 20 de ani a fost împușcat în cap. Glonțul a trecut prin geam și prin speteaza fotoliului. Și câte alte tragedii nu „au pus umărul” la ceea ce avea să fie cu adevărat REVOLUȚIA de la Timișoara…

Pe 18 decembrie, o clasă de elevi de la o școală, împreună cu cadre didactice și părinți au mers la Catedrala mitropolitană, pe după-amiază, într-un „moment de… respiro”, să aprindă lumânări, pe treptele lăcașului, în memoria celor despre care se aflase că au murit cu o zi înainte. Și așa, cu lumânări în mâini, cu lacrimi în ochi, aproape 40 de elevi și o parte din cei care îi însoțeau au fost împușcați mortal, acolo, pe treptele catedralei. Șocul a fost uriaș pentru întreaga Timișoară, dar mai cu seamă pentru cei care au auzit focurile de armă din blocurile dimprejur.

Sângele acelor copii, urmele acelei tragedii le-am putut vedea cu ochii mei în vara lui ’90 când am dat examen la facultate. Acolo, la Timișoara. Acolo unde se respira libertate și frumos într-o atmosferă unică, untr-un mediu care a știut apoi să celebreze prin tot și toate ceea ce avea să aducă Revoluția: democrația, libertatea, gândul bun, frăția, întoarcerea la VALORI, la tradiții.

Și despre ceea ce s-a întâmplat acolo nu pot încheia fără să spun că acolo, în zilele acelea însângerate, în primele rânduri, împreună cu timișorenii de toate vârstele, au fost minunații, devotații profesori de la Universitatea de Vest. Au fost acolo, au strigat, au luptat la propriu. Intelectuali, scriitori, oameni de valoare, ale căror cursuri le-am gustat din plin și care m-au îmbogățit spiritual cum nu se poate spune: Prof Daniel Vighi, Prof Francisc Kiraly, prof Miodrag Milin (dat dispărut de ani buni) și mulți, mulți ații.

Timișoara. Locul unde Revoluția (nu vreun „scenariu” bâguit de unii sau alții) a fost trăită. A fost simțită. A fost însângerată. Locul pe care dacă l-ai cunoscut, îl iubești și îl respecți pentru totdeauna și, din bun simț, din patriotism, la urma urmelor, îi duci mesajul mai departe. Pentru azi și pentru mâine.

TIMIȘOARA.

foto: Facebook, ziare.com